După ce fiul meu s-a mutat de curând în garsoniera lui, apartamentul meu din București a devenit dintr-odată prea liniștit. Nu mai auzeam pași pe hol, nu mai găseam căni uitate pe masă, nu mai era nimeni care să întrebe, în treacăt, ce avem de mâncare. La patruzeci și nouă de ani, viața nu se termină doar pentru că rămâi singură în casă, așa că mi-am făcut curaj și mi-am instalat o aplicație de întâlniri.
Cu Mihai am avut potrivire aproape imediat. Avea cincizeci și doi de ani. Îmi scria corect, cu propoziții întregi, fără glume proaste, fără vulgarități și fără acele aluzii ieftine care te fac să închizi conversația după două minute. Recunosc, asta m-a surprins plăcut.
În a treia zi de discuții, mi-a trimis un mesaj lung, aproape ca o declarație oficială despre felul în care vedea el relațiile. Era dur, foarte direct și atât de clar formulat, încât nu lăsa loc pentru interpretări sau speranțe greșite.
„Hai să stabilim de la început, ca doi oameni maturi, — scria pe ecran. — Am avut o căsnicie lungă și un divorț greu, care m-a consumat enorm. Copiii mei sunt mari, au viețile lor, nu mai depind de mine. Acum vreau, în sfârșit, să trăiesc pentru mine. Într-o relație am nevoie de libertate. Nu vreau să mi se ceară lucruri, nu vreau presiune, nu vreau scene și reproșuri. Caut o femeie adultă, echilibrată, care înțelege viața.
Îți spun sincer, fără să îndulcesc nimic: nu am de gând să plătesc mofturi feminine. Parfumuri, rochii, saloane, manichiuri și toate celelalte nu sunt responsabilitatea mea. Eu îmi doresc o legătură calmă, egală, fără dependențe.”
Am citit mesajul lui de două ori. Sincer, genul acesta de afirmații nu mă mai sperie de mult. Dimpotrivă, uneori chiar mă liniștesc. Am un serviciu decent, îmi pot cumpăra singură ce am nevoie și ce îmi place. Nu m-am înscris pe aplicația aceea ca să caut un portofel pe două picioare.
Reguli spuse dinainte, fără teatru? Foarte bine. Și pe mine mă obosesc jocurile, manipulările mărunte și dorința unor oameni de a părea altceva decât sunt.
„Te înțeleg, Mihai, — i-am răspuns. — Și mie îmi plac lucrurile simple și clare. Nu suport interesul mascat și nu caut să profit de nimeni. Hai să ne vedem și să stăm de vorbă în liniște.”
Am stabilit întâlnirea pentru sâmbătă, la prânz.
Dacă omul insista atât de mult pe egalitate și pe lipsa așteptărilor inutile, m-am gândit să îi ofer exact asta, în forma cea mai sinceră. Nu avea sens să transform o cafea de după-amiază într-o paradă de modă sau într-o repetiție generală pentru covorul roșu. Fără ore pierdute în fața oglinzii, fără ritualuri complicate, fără agitație.
Am scos din dulap blugii mei albaștri preferați, mi-am luat un tricou simplu și, peste el, o cămașă gri în carouri. În picioare am pus adidași comozi. Părul l-am prins la ceafă cu un elastic, într-o coadă ordonată și practică.
Când ne-am așezat la masă și am început să vorbim, mi-am dat seama destul de repede că bărbatul din fața mea chiar avea subiecte interesante. De obicei, primele întâlniri sunt fie pline de tăceri stânjenitoare, fie seamănă cu un interogatoriu despre foști soți, bani și traume. De data aceasta, conversația curgea firesc, fără efort și aproape fără pauze.
— Ai văzut ultima montare de la Teatrul Național? — m-a întrebat el, tăind atent cu furculița o bucată de plăcintă. — Regizorul a complicat prea mult decorul, după părerea mea. Ideea era puternică, dar punerea în scenă a cam tras-o în jos. Cu piesele clasice nu te poți juca oricum.
— Am văzut-o, — am dat eu din cap, împingând ușor farfuria goală de salată. — Da, decorul a fost discutabil, aici îți dau dreptate. Dar actorul principal a salvat spectacolul. Avea o expresivitate incredibilă, făcea sala să râdă aproape fără să spună nimic.
— Exact! Asta am simțit și eu! — s-a însuflețit el. — Iar scena cu scrisoarea? Acolo a fost, pur și simplu, impecabil.
Am vorbit despre cărți, despre știri științifice recente, despre filme vechi și despre orașele în care ne-ar plăcea să ne întoarcem. Mihai era politicos, atent, nu mă întrerupea și părea sincer interesat de felul în care gândeam.
Mă simțeam neașteptat de relaxată lângă el. La un moment dat, m-am surprins imaginându-mi unde am putea merge data viitoare.
Apoi chelnerița a adus nota într-o cutiuță de lemn și a lăsat-o pe marginea mesei. Mihai nici măcar nu a întins mâna spre ea. A luat calm o gură de apă și s-a uitat la mine întrebător.
— Salata și desertul meu le achit eu, — am spus, scoțând cardul din geantă.
Comanda mea era o sumă aproape ridicolă, în jur de patruzeci de lei. Mihai a dat mulțumit din cap, a scos dintr-un portofel vechi de piele banii pentru cafeaua și plăcinta lui și i-a pus în cutiuță. Nicio încercare de gest elegant, nici măcar un impuls de a face cinste unei femei cu care tocmai petrecuse o după-amiază plăcută.
Nu m-a deranjat. Eram doi oameni maturi și, până la urmă, discutasem lucrurile de la început. Îmi spusese foarte clar, încă din conversația online, că nu intenționează să plătească pentru altcineva. Totul era cinstit, fără surprize și fără așteptări ascunse.
Am ieșit din cafenea în aerul rece, ne-am luat rămas-bun aproape cald la intrarea de la metrou și fiecare a plecat spre casa lui. Aveam o stare bună. Era una dintre acele întâlniri rare după care chiar îți vine să spui: poate merită continuat.
Când am ajuns acasă, mi-am descălțat adidașii, am pus cămașa și tricoul pe umeraș în dulap. Tocmai atunci telefonul din buzunarul blugilor a vibrat scurt.
L-am scos deja cu un mic zâmbet, așteptându-mă să văd ceva de genul: „Mulțumesc pentru azi, mi-a plăcut mult să vorbesc cu tine, poate repetăm.”
Dar pe ecran era un mesaj lung de la Mihai. Am început să citesc și, cu fiecare rând, sprâncenele mi se ridicau tot mai sus de uimire.
„Elena, o să îți spun direct, fără ocolișuri. Sunt foarte dezamăgit de întâlnirea noastră. Mă așteptam să văd o femeie frumoasă, îngrijită, care se respectă, iar tu nici măcar nu ai încercat să faci impresie. Ai venit într-un tricou banal și în adidași! Nici măcar nu mirosea a parfum de la tine! O femeie trebuie să fie o bucurie, să încânte ochiul bărbatului de lângă ea. Tu arătai ca și cum doar ai fi coborât să duci gunoiul. Cu o asemenea atitudine față de tine și față de felul în care arăți, nu vei atrage pe nimeni. Îmi pare rău pentru sinceritate, dar este clar că nu ne potrivim.”
Buna mea dispoziție s-a evaporat într-o clipă, de parcă nici nu existase. În locul ei am simțit o amărăciune fierbinte, nedreptate și o furie atât de vie, încât mi s-au încordat umerii.
Deci omul îmi spusese negru pe alb că nu are de gând să plătească pentru parfumurile, unghiile, coafurile sau saloanele unei femei? Dar, în același timp, acest bărbat matur era sincer ofensat că femeia nu investise bani și timp ca să îi bucure lui privirea! Atâta tupeu curat rar mi-a fost dat să văd.
M-am așezat pe canapea și am început să scriu.
„Mihai, îți mulțumesc și eu pentru sinceritate, — am tastat, fără nicio dorință de a mai îndulci ceva. — Hai să privim faptele întâlnirii de azi. Tu nu ai venit la întâlnire într-un costum scump, ci într-un pulover vechi și în blugi uzați. Eu m-am îmbrăcat exact în aceeași logică. Ai vrut sinceritate? Poftim. Asta este: am venit așa cum sunt într-o zi obișnuită, în haine comode, de zi cu zi, fără nicio așteptare financiară de la tine. Tu pur și simplu te-ai îmbrăcat și ai venit. Eu am făcut același lucru. Nu suntem parteneri egali, așa cum ai declarat chiar tu în profil?”
M-am oprit câteva secunde, dar furia încă îmi fierbea în piept. Degetele au început din nou să lovească ecranul. Al doilea mesaj a fost cel care a închis totul.
„Dacă tu vrei o femeie de vitrină — spectaculoasă, coafată perfect, într-o rochie scumpă, pe tocuri, cu machiaj de seară și cu un parfum care lasă dâră în urmă — atunci vorbești despre cu totul altceva. Un asemenea aspect cere bani mulți, timp și efort. Femeia nu primește toate acestea gratis de la natură, împachetate cu fundă. Iar dacă vrei lângă tine o astfel de prezență luxoasă, atunci trebuie să te porți pe măsură: să vii cu flori, să ajungi cu o mașină frumoasă, să preiei nota de plată fără să numeri mărunțișul. Nu poți cere o vitrină scumpă dacă tu refuzi principial să investești în ea și îți calculezi fiecare leu la casă. Tu vrei să te bucuri de o limuzină, dar să o plătești ca pe o călătorie cu tramvaiul. Așa ceva nu funcționează.”
Am apăsat „trimite”. Mesajele au primit imediat cele două bife albastre. Le-a citit pe loc, fără nicio întârziere.
Dar în partea de sus a conversației nu a apărut deloc acel așteptat „scrie…”. Am așteptat aproape zece minute. Nu a venit niciun răspuns. Mihai a ales, previzibil și destul de laș, să dispară în tăcere, fără să găsească măcar un argument limpede împotriva unei logici foarte simple.
După aceea nu mi-a mai scris niciodată.
Am pus telefonul deoparte și am oftat adânc. M-a întristat? Da, bineînțeles. Dar nu pentru că îl pierdusem pe acest bărbat anume. Altceva m-a rănit: faptul că un om adult, citit, aparent inteligent, la cincizeci și doi de ani, se dovedea un ipocrit atât de evident și un bărbat atât de mărunt, atât de zgârcit în gândire.
Unii bărbați repetă cu mare plăcere că femeile din ziua de azi au devenit prea interesate de bani. Cer egalitate totală, notă împărțită și independență absolută. Vor ca femeia să se întrețină singură, să nu aibă nevoie de ei în nimic, nici măcar în lucrurile mici.
Dar, în același timp, dintr-un motiv greu de înțeles, sunt convinși că această femeie independentă, obosită după serviciu, trebuie să își cheltuiască salariul pe cosmetice, îngrijire, saloane și haine doar ca să le ofere lor, gratuit, o priveliște agreabilă. Iar când li se refuză această formă voluntară de donație estetică, se simt profund jigniți.
Voi cum reacționați la asemenea admiratori economi ai frumuseții feminine? Îi puneți la punct sau îi trimiteți direct în blocare, fără să vă mai consumați energia cu discuții fără rost?