Mă numesc Ana-Maria. Sunt femeia care, într-o zi, și-a trădat bărbatul pentru un arab fermecător, a crezut într-o poveste frumoasă din Dubai și a ales să rămână lângă un om pe care îl văzuse înainte doar de câteva ori. Privită din afară, hotărârea mea pare nebunie curată. Dar atunci aveam impresia că, pentru prima dată în viață, nu aleg datoria, nu aleg obișnuința, nu aleg frica, ci dragostea.
Uneori, viața seamănă cu o oală uriașă de ciorbă groasă: fierbe, bolborosește, scoate aburi, dar gustul rămâne același, zi după zi, fără nicio schimbare. Aveam patruzeci și opt de ani. Lucram bucătăreasă la cantina unei școli, iar mirosul de varză fiartă, griș, tocăniță și gălăgie de copii se lipise de mine atât de adânc, încât parcă mă urmărea și noaptea.
Diminețile mele începeau mereu la fel. Trezirea la cinci și jumătate, baticul prins peste păr, plitele verificate, apa pusă pentru terci, cratițe mari, cuțite, ceapă, morcovi. Mâinile îmi miroseau de mult a bucătărie, iar înăuntru, undeva, se instalase ceva tăcut, neîmplinit, fără nume. Soțul meu, Mihai, era șofer de tir.
Pe acasă apărea rar — două zile, uneori o săptămână. Mirosea a motorină, a drumuri lungi și a oboseală grea, ca o geacă udă aruncată pe umeri. Aproape că nu mai vorbeam. Totul devenise sec, automat, ca după un program: venea, mânca, se întindea, adormea. Uneori mă surprindeam gândind ceva îngrozitor: nu așteptam să se întoarcă, ci așteptam ziua în care urma să plece iar în cursă, ca să nu mai văd golul din ochii lui.
Se spune că obișnuința devine a doua natură. Dar ce faci când obișnuința ta se numește singurătate?
Copiii crescuseră de mult. Băiatul plecase la București, fata locuia într-un oraș mai mare, aproape de Brașov. Sunau rar — fiecare cu viața lui, cu grijile lui, cu facturile și planurile lui. Eu mă simțeam tot mai des în plus: pentru ei, pentru soțul meu, chiar și pentru mine însămi.
Doar școala mă mai ținea pe picioare. Acolo era zgomot, alergătură, copii care îmi spuneau tanti Ana și zâmbeau când le mai puneam o porție. Uneori, când frecam o tavă uriașă, îmi imaginam că odată cu grăsimea și firimiturile arse spăl de pe mine și anii trăiți degeaba. Dar apa se ducea pe scurgere, iar viața rămânea tot acolo.
După tură mergeam spre casă pe o stradă îngustă, printre garduri strâmbe și curți obosite. Acasă mă așteptau covorul vechi de pe perete, televizorul cu știri despre scumpiri și războaie, ceainicul și liniștea. Îmi făceam un ceai, mă așezam lângă fereastră și priveam cum zăpada cenușie se așterne pe acoperișuri. Și într-o zi, în mine s-a ridicat o dorință mică, încăpățânată: să plec. Oriunde. Până la capătul lumii. Undeva unde nimeni nu știe cine sunt.
Uneori luam telefonul și răsfoiam fotografii frumoase. Mare, palmieri, plaje, zgârie-nori, orașe aprinse de lumină. Cel mai mult mă atrăgea Dubaiul — strălucitor, imposibil, ca pictat. Nu fusesem niciodată în străinătate. Nici la mare nu avusesem parte de o vacanță adevărată. Dar luminile acelea din poze parcă mă chemau: vino, aici poți începe din nou.
Am scos cutia de tablă de la biscuiți, în care pusesem bani deoparte ani la rând. Zece lei, douăzeci, uneori câte o sută după vreo primă. Am descoperit că aproape îmi ajungeau.
Stăteam cu banii în față și nu mă puteam mișca. Ar fi putut fi pentru dinți, pentru reparații, pentru zile negre. Dar pentru prima dată după mulți ani nu tremuram de frică, ci de speranță. Am tăcut mult. Apoi m-am dus în bucătărie, mi-am turnat ceai și am spus abia auzit:
— Ana-Maria, ori acum, ori niciodată.
Când Mihai m-a sunat de pe traseu, am vorbit ca de obicei: despre școală, despre frig, despre mașina vecinului care iar blocase intrarea. Nu i-am spus niciun cuvânt că a doua zi aveam să merg la o agenție de turism. N-ar fi înțeles. El trăia de mult ca într-o cabină de camion: rută, cursă, parcare, casă. Iar eu hotărâsem, dintr-odată, să ies de pe drumul acela.
În agenția de turism mirosea a cafea și hârtie proaspătă. O fată tânără, cu ruj aprins, mi-a zâmbit:
— Vreți o vacanță liniștită sau ceva cu aventură?
M-am pierdut.
— Cred că… ceva cu aventură, am răspuns, și m-am mirat singură de vorbele mele.
Seara am scos valiza. Era veche, tocită, din vremea când mergeam cu copiii pe la rude. Am scos rochii pe care nu le mai purtasem de ani de zile. Una albastră, alta cu flori. Le-am probat și m-am privit îndelung în oglindă. La mine se uita o femeie obosită. Dar nu moartă. Vie. O femeie care, cândva, știa să viseze.
Aproape că n-am dormit. Afară urla vântul, ceasul ticăia încet, de parcă întindea noaptea dinadins. În cap îmi alergau gânduri: „Dacă află Mihai? Dacă se strică totul? Dacă o să regret?” Dar neliniștea se amesteca cu simțirea unui lucru mare. Ca și cum o ușă închisă toată viața se crăpase, în sfârșit, puțin.
Dimineața m-am trezit zâmbind. Pentru prima dată după ani întregi. În bucătărie era același ceainic, același linoleum vechi, aceleași perdele. Dar totul părea altfel. Am șoptit:
— Plec la Dubai.