Bărbatul cu care ieșisem pentru prima oară și-a comandat preparate scumpe de aproape o mie de lei, apoi mi-a spus, fără să clipească, faptul că își lăsase portofelul acasă. Eu am achitat doar cappuccino-ul meu, mi-am luat geanta și am plecat liniștită din restaurant.
— Mai ai mult? Eu sunt deja la masă, te aștept.
Mesajul a venit cu jumătate de oră înainte de ora stabilită. L-am citit de câteva ori, în timp ce stăteam în hol, în fața oglinzii. Vlad avea treizeci de ani. În profilul lui scria că lucra în IT, îi plăceau schiul, restaurantele bune și vinurile scumpe. Vorbisem aproape două săptămâni, iar în timpul acesta îmi dăduse de înțeles, nu o singură dată, că știa cum să se poarte frumos cu o femeie. Subliniase de mai multe ori că, la întâlniri, el nu se uită la bani. Odată chiar îmi scrisese: „Femeia de lângă mine trebuie să se simtă specială.” Suna frumos. Prea frumos, poate, dar atunci voiam să cred.
Mi-am aranjat părul, am luat poșeta și am tras aer adânc în piept. Trecuse aproape un an de la divorț, iar aceasta era prima mea încercare de a ieși din nou cu un bărbat. Prietena mea, Mihaela, aproape mă împinsese din casă:
— Ajunge cât te-ai ascuns. Du-te măcar o seară, schimbă aerul.
Și până la urmă acceptasem.
— Nu-ți face griji pentru nimic, în seara asta e totul din partea mea.
Când am intrat în restaurant, el s-a ridicat imediat. Era înalt, suplu, îmbrăcat într-un pulover deschis la culoare. În mână ținea un telefon scump, ultimul model, genul pe care îl văzusem până atunci doar la directori prin ședințe. Mi-a zâmbit și mi-a tras scaunul cu o politețe atent exersată.
— Ana? Mă bucur mult că te văd, în sfârșit, nu doar în poze. În fotografii ești frumoasă, dar în realitate ești și mai frumoasă.
— Nu te sfii, comandă orice vrei. Bucătăria de aici chiar e foarte bună.
— Pentru mine ajunge o cafea. Am mâncat înainte să plec de acasă.
M-a privit cu o uimire ușoară, ca și cum îi stricasem un scenariu pregătit dinainte.
— Serios? Bine, cum vrei. Atunci o să iau eu ceva mai consistent, că azi mor de foame.
— Tartar de somon, ravioli cu hribi, mușchi de vită în sânge mediu. La carne, sos de trufe. Încă un pahar de vin roșu bun și o porție de stridii.
Chelnerița nota repede, iar eu, fără să vreau, calculam în minte. Se apropia de o mie de lei, poate chiar mai mult, și toate erau numai pentru el. Nici măcar o dată nu m-a întrebat dacă vreau să gustăm ceva împreună sau dacă mi-ar plăcea să împărțim un fel.
— Pentru mine, vă rog, un cappuccino, am spus calm.
Chelnerița a plecat, iar Vlad s-a lăsat pe spătarul scaunului și m-a privit cu zâmbetul acela perfect, de poză de profil, în care fiecare colț al gurii părea studiat.
— Ei, povestește-mi despre tine. Cu ce îți umpli zilele?
Am ridicat ușor din umeri și am cuprins cu palmele ceașca abia adusă, caldă și plăcută.
— Lucrez la o editură. În mare parte, corectez și redactez texte. Nimic ieșit din comun.
— Nu te subestima, a zâmbit el. Oamenii care lucrează cu cărți sunt, de obicei, interesanți și puțin misterioși.
Vorbea lejer, sigur pe el, ca un om obișnuit să placă din primele minute. În timp ce îi răspundeam la întrebări, chelnerița a început să aducă mâncarea. Mai întâi stridiile pe gheață, apoi tartarul, apoi paharul cu vin roșu, dens și întunecat. Vlad mânca pofticios, de parcă nu mai văzuse mâncare toată ziua.
Un lucru mă deranja tot mai mult: în realitate, aproape că nu era interesat de mine. Orice subiect se întorcea, foarte repede, la el. Călătoriile lui, serviciul lui, cunoștințele lui, stațiunile scumpe, team buildingurile, mașinile prietenilor, restaurantele în care „omul obișnuit nu intră fără relații”.
— Luna trecută am fost la Poiana Brașov să schiez, îmi povestea, ducând la gură o bucată de carne. Poate luna viitoare fug câteva zile la Sinaia, depinde cum îmi iese programul. Îmi plac pârtiile serioase, nu improvizațiile. Tu schiezi?
— Nu.
— Atunci trebuie să schimbăm asta. O femeie ar trebui să împartă pasiunile bărbatului de lângă ea.
Fraza aceea m-a atins într-un loc neplăcut. N-am spus nimic.
El continua să vorbească și părea să nu observe că eu răspundeam tot mai rar. Uneori aveam senzația că nu avea nevoie de o parteneră de conversație. Avea nevoie de public.
Când a venit mușchiul de vită, Vlad a zâmbit mulțumit.
— Asta da cină adevărată.
A tăiat o bucată, a gustat-o și a închis ochii de plăcere.
— Vrei?
— Nu, mulțumesc.
— Ești prea modestă, Ana. Nu e bine așa.
Am zâmbit aproape imperceptibil. Era ciudat să aud asta de la un om care toată seara nu-mi oferise, de fapt, nimic în afară de fraze elegante.
După vreo patruzeci de minute, telefonul lui a început să sune. Vlad s-a uitat la ecran și expresia i s-a schimbat imediat.
— Scuză-mă, e un apel important de la muncă.
S-a ridicat și s-a îndepărtat spre ieșirea către terasă. Prin peretele de sticlă îl vedeam cum gesticula vioi și zâmbea. Nu semăna deloc cu o discuție profesională urgentă.