Bărbatul cu care ieșisem pentru prima oară și-a comandat preparate scumpe de aproape o mie de lei, apoi mi-a spus, fără să clipească, faptul că își lăsase portofelul acasă. Eu am achitat doar cappuccino-ul meu, mi-am luat geanta și am plecat liniștită din restaurant.
— Mai ai mult? Eu sunt deja la masă, te aștept.
Mesajul a venit cu jumătate de oră înainte de ora stabilită. L-am citit de câteva ori, în timp ce stăteam în hol, în fața oglinzii. Vlad avea treizeci de ani. În profilul lui scria că lucra în IT, îi plăceau schiul, restaurantele bune și vinurile scumpe. Vorbisem aproape două săptămâni, iar în timpul acesta îmi dăduse de înțeles, nu o singură dată, că știa cum să se poarte frumos cu o femeie. Subliniase de mai multe ori că, la întâlniri, el nu se uită la bani. Odată chiar îmi scrisese: „Femeia de lângă mine trebuie să se simtă specială.” Suna frumos. Prea frumos, poate, dar atunci voiam să cred.
Mi-am aranjat părul, am luat poșeta și am tras aer adânc în piept. Trecuse aproape un an de la divorț, iar aceasta era prima mea încercare de a ieși din nou cu un bărbat. Prietena mea, Mihaela, aproape mă împinsese din casă:
— Ajunge cât te-ai ascuns. Du-te măcar o seară, schimbă aerul.
Și până la urmă acceptasem.
— Nu-ți face griji pentru nimic, în seara asta e totul din partea mea.
Când am intrat în restaurant, el s-a ridicat imediat. Era înalt, suplu, îmbrăcat într-un pulover deschis la culoare. În mână ținea un telefon scump, ultimul model, genul pe care îl văzusem până atunci doar la directori prin ședințe. Mi-a zâmbit și mi-a tras scaunul cu o politețe atent exersată.
— Ana? Mă bucur mult că te văd, în sfârșit, nu doar în poze. În fotografii ești frumoasă, dar în realitate ești și mai frumoasă.
— Nu te sfii, comandă orice vrei. Bucătăria de aici chiar e foarte bună.
— Pentru mine ajunge o cafea. Am mâncat înainte să plec de acasă.
M-a privit cu o uimire ușoară, ca și cum îi stricasem un scenariu pregătit dinainte.
— Serios? Bine, cum vrei. Atunci o să iau eu ceva mai consistent, că azi mor de foame.
— Tartar de somon, ravioli cu hribi, mușchi de vită în sânge mediu. La carne, sos de trufe. Încă un pahar de vin roșu bun și o porție de stridii.
Chelnerița nota repede, iar eu, fără să vreau, calculam în minte. Se apropia de o mie de lei, poate chiar mai mult, și toate erau numai pentru el. Nici măcar o dată nu m-a întrebat dacă vreau să gustăm ceva împreună sau dacă mi-ar plăcea să împărțim un fel.
— Pentru mine, vă rog, un cappuccino, am spus calm.
Chelnerița a plecat, iar Vlad s-a lăsat pe spătarul scaunului și m-a privit cu zâmbetul acela perfect, de poză de profil, în care fiecare colț al gurii părea studiat.
— Ei, povestește-mi despre tine. Cu ce îți umpli zilele?
Am ridicat ușor din umeri și am cuprins cu palmele ceașca abia adusă, caldă și plăcută.
— Lucrez la o editură. În mare parte, corectez și redactez texte. Nimic ieșit din comun.
— Nu te subestima, a zâmbit el. Oamenii care lucrează cu cărți sunt, de obicei, interesanți și puțin misterioși.
Vorbea lejer, sigur pe el, ca un om obișnuit să placă din primele minute. În timp ce îi răspundeam la întrebări, chelnerița a început să aducă mâncarea. Mai întâi stridiile pe gheață, apoi tartarul, apoi paharul cu vin roșu, dens și întunecat. Vlad mânca pofticios, de parcă nu mai văzuse mâncare toată ziua.
Un lucru mă deranja tot mai mult: în realitate, aproape că nu era interesat de mine. Orice subiect se întorcea, foarte repede, la el. Călătoriile lui, serviciul lui, cunoștințele lui, stațiunile scumpe, team buildingurile, mașinile prietenilor, restaurantele în care „omul obișnuit nu intră fără relații”.
— Luna trecută am fost la Poiana Brașov să schiez, îmi povestea, ducând la gură o bucată de carne. Poate luna viitoare fug câteva zile la Sinaia, depinde cum îmi iese programul. Îmi plac pârtiile serioase, nu improvizațiile. Tu schiezi?
— Nu.
— Atunci trebuie să schimbăm asta. O femeie ar trebui să împartă pasiunile bărbatului de lângă ea.
Fraza aceea m-a atins într-un loc neplăcut. N-am spus nimic.
El continua să vorbească și părea să nu observe că eu răspundeam tot mai rar. Uneori aveam senzația că nu avea nevoie de o parteneră de conversație. Avea nevoie de public.
Când a venit mușchiul de vită, Vlad a zâmbit mulțumit.
— Asta da cină adevărată.
A tăiat o bucată, a gustat-o și a închis ochii de plăcere.
— Vrei?
— Nu, mulțumesc.
— Ești prea modestă, Ana. Nu e bine așa.
Am zâmbit aproape imperceptibil. Era ciudat să aud asta de la un om care toată seara nu-mi oferise, de fapt, nimic în afară de fraze elegante.
După vreo patruzeci de minute, telefonul lui a început să sune. Vlad s-a uitat la ecran și expresia i s-a schimbat imediat.
— Scuză-mă, e un apel important de la muncă.
S-a ridicat și s-a îndepărtat spre ieșirea către terasă. Prin peretele de sticlă îl vedeam cum gesticula vioi și zâmbea. Nu semăna deloc cu o discuție profesională urgentă.
Eu îmi beam liniștită cafeaua și priveam orașul de seară. La mesele din jur stăteau cupluri. Unii râdeau, alții fotografiau farfuriile, alții tăceau, dar și în tăcerea lor se simțea o apropiere. Iar în fața mea stătea un bărbat care, de două ore, juca rolul omului reușit și generos, ca la o probă pentru un film în care voia neapărat să fie distribuit.
Vlad s-a întors după câteva minute și a întins imediat mâna spre paharul de vin.
— Scuze. Fără mine, acolo nu se rezolvă nimic cum trebuie.
— Înțeleg, am răspuns egal.
— Pentru mine un tort de ciocolată neagră, a spus el repede. Și încă un espresso.
Chelnerița a notat și s-a retras.
— Tu nu iei nimic? a întrebat el, dar mai mult din politețe târzie.
— Nu.
— Păcat. Desertul de aici e foarte bun.
M-am uitat la el și, pentru prima dată în acea seară, am înțeles limpede: nu îl interesa dacă mă simțeam bine lângă el. Se bucura doar de propria lui prezență.
Cât timp Vlad mânca desertul, am aruncat pe furiș o privire la ceas. Aproape două ore de conversație după care nu simțeam curiozitate, ci oboseală.
În cele din urmă, chelnerița a adus nota într-o mapă neagră și a așezat-o discret la marginea mesei.
Vlad nu a deschis-o imediat. Continua să-mi povestească despre un fost coleg care își cumpărase apartament în Mamaia Nord. Apoi a luat mapa cu un gest nepăsător, a privit înăuntru și, brusc, a tăcut.
Pentru câteva secunde, fața lui a rămas nemișcată.
— La naiba… a murmurat, apoi a început să se bată pe buzunare.
Eu îl priveam fără să spun nimic.
Și-a verificat blugii, haina de pe scaunul de lângă el, apoi din nou buzunarele.
— Ce situație jenantă…
— Ce s-a întâmplat? am întrebat cu o voce liniștită.
Vlad a zâmbit forțat.
— Se pare că mi-am lăsat portofelul acasă.
N-am răspuns.
— Uite, sincer, nu mi s-a mai întâmplat niciodată, a adăugat grăbit. De obicei am totul la mine. Probabil când m-am schimbat l-am scos și l-am uitat pe comodă.
A râs nervos și a împins mapa cu nota spre mine.
— Poți să plătești tu acum? Îți transfer imediat ce ajung acasă.
M-am uitat la sumă. Aproape o mie o sută de lei.
Pentru o clipă, chiar am crezut că e o glumă.
— Tu îmi propui acum să plătesc cina ta?
— Hai, nu dramatiza, a dat el din mână. E doar o problemă tehnică.
— O problemă tehnică?
— Ana, suntem oameni maturi. Se mai întâmplă.
Am închis încet mapa.
— Ai telefonul la tine.
— Da, dar aplicația băncii nu se deschide, nu știu de ce. Am încercat deja.
Mi-a arătat repede ecranul. O fracțiune de secundă. Prea repede.
Și atunci toate piesele s-au așezat la locul lor. Comanda prea scumpă. Declarațiile prea sonore. Siguranța aceea prea bine repetată.
Nu părea să fie prima poveste de felul acesta pentru el.
Mi-am scos liniștită portofelul și am pus pe masă banii.
— Asta este pentru cafeaua mea.
Vlad a clipit.
— Cum adică?
Am așezat bancnotele lângă nota de plată și m-am ridicat.
— Exact cum ai auzit.
— Stai. Vorbești serios?
— Foarte serios.
Zâmbetul lui încrezător a dispărut pentru prima oară.
— Să știi că nu e deloc frumos ce faci.
L-am privit cu o uimire sinceră.
El și-a coborât vocea:
— Te comporți meschin.
— Nu, Vlad. Meschin este să faci un spectacol pentru o cină gratis.
La masa alăturată, cineva a întors capul. Vlad s-a încordat imediat.
— Ai înțeles totul greșit.
— Poate. Dar nu mă interesează să verific mai departe.
Mi-am luat geanta și am pornit spre ieșire. Din spate i-am auzit vocea iritată:
— O femeie normală n-ar face așa ceva!
M-am oprit o secundă, m-am întors și i-am spus calm:
— Nici un bărbat normal.
Apoi am ieșit în stradă.
Aerul serii era rece și neașteptat de curat. Am mers încet pe strada luminată și mi-am dat seama că nu simțeam jignire, ci ușurare. Ca și cum aș fi ieșit dintr-o cameră înfundată, în care de mult nu mai aveai ce respira.
Telefonul a vibrat aproape imediat.
Vlad.
Nu am răspuns.
După un minut, a venit un mesaj:
„M-ai făcut să par un idiot.”
Apoi altul:
„Chiar aveam de gând să-ți dau banii înapoi.”
Și al treilea:
„Puteai și tu să înțelegi situația.”
Am pus telefonul în poșetă fără să răspund și am mers mai departe, ascultând zgomotul orașului de seară.
Acasă m-a întâmpinat liniștea. Liniștea aceea groasă, obișnuită, a apartamentului în care, după divorț, fiecare sunet pare prea puternic. Mi-am scos pantofii, am pus geanta pe măsuța de la intrare și m-am sprijinit obosită de perete.
Telefonul a vibrat din nou.
„Măcar puteai să te porți omenește.”
Am zâmbit scurt și am pus telefonul pe silențios.
În mine nu era nici regret, nici dorința de a mă justifica. Doar oboseală și o dezamăgire ușoară — mai mult față de mine însămi. Nu față de Vlad. Cu el mă lămurisem încă din restaurant. Dar propria mea încredere, naivă și grăbită, mă zgâria neplăcut pe dinăuntru.
Am intrat în bucătărie, am pornit fierbătorul și m-am uitat pe geam. Orașul trăia, dincolo de sticlă, ca în fiecare seară: mașini rare, vitrine aprinse, oameni cu sacoșe, trecători întârziați. Cineva se întorcea, poate, după o seară frumoasă. Cineva se certa. Cineva se îndrăgostea. Iar eu stăteam în bucătărie și mă gândeam cât de ușor își pun unii oameni măști frumoase pe față.
Vlad nu arăta deloc ca un om fără bani. Telefon scump, ceas elegant, povești sigure despre vacanțe, restaurante, cunoștințe. Dar cu cât derulam mai mult seara în minte, cu atât vedeam mai clar golul de sub imaginea aceea. Nu era acolo decât dorința de a părea important.
Fierbătorul a făcut clic.
Mi-am turnat ceai și tocmai voiam să merg în cameră, când ecranul telefonului s-a aprins iar.
De data aceasta, mesajul era mai lung.
„De fapt, aș fi plătit totul singur dacă tu nu făceai scena aia. Doar că mi-a întârziat un transfer. În schimb, tu ți-ai arătat imediat adevărata față.”
Am citit textul de două ori.
Apoi m-am așezat încet la masă.
Asta era.
Nici scuze. Nici jenă. Nici măcar recunoștință pentru faptul că nu făcusem un scandal în mijlocul restaurantului. Doar încercarea de a mă transforma pe mine în vinovată.
Nu știu de ce, dar asta m-a enervat.
Nu exploziv. Rece. Definitiv.
Am deschis conversația noastră mai veche și, dintr-odată, am văzut ce îmi scăpase înainte. Aproape fiecare mesaj al lui avea, într-un fel sau altul, legătură cu banii, statutul sau impresia lăsată. „Îmi plac locurile bune.” „Femeia de lângă mine trebuie să se simtă confortabil.” „Nu suport zgârcenia.” „Un bărbat adevărat știe să trăiască frumos.”
Cam multe vorbe frumoase pentru cineva care nu putuse să-și plătească propria cină.
Eram pe punctul de a lăsa telefonul deoparte, când a venit un mesaj nou — de la Mihaela.
„Ei? Cum a fost? Ai supraviețuit?”
Fără să vreau, am zâmbit.
După cinci minute vorbeam deja pe video.
Mihaela stătea în bucătăria ei, într-un tricou larg de casă, cu un prosop înfășurat pe cap, abia ieșită din duș.
— Bun, după fața ta, fie s-a anulat nunta, fie ai îngropat pe cineva, a spus ea în loc de salut.
Am râs pentru prima dată în seara aceea.
Și apoi am început să-i povestesc.
La început calm. Apoi din ce în ce mai aprins. Pe la mijlocul poveștii, Mihaela râdea atât de tare, încât se ținea cu mâna de burtă.
— Stai puțin… a zis ea, ștergându-și lacrimile. Deci domnul ăsta elegant a comandat stridii, mușchi de vită, vin și s-a gândit că plătești tu?
— Exact.
— Ana, asta e deja clasic. Parazit de restaurant.
— Nu știu dacă e escroc. Mai degrabă e genul de om căruia îi place să trăiască pe nota altcuiva.
— Și cum s-a terminat?
— Am plătit cafeaua și am plecat.
Mihaela s-a îndreptat brusc în scaun.
— Serios? Bravo ție!
Am ridicat din umeri.
— În momentul acela, mi s-a părut singura variantă normală.
— Și a fost absolut corectă. Bărbații ca el nu caută relații. Caută un om comod de care să se folosească.
După discuția cu Mihaela, mi-a fost mai ușor. Ca și cum cineva din afară confirmase că nu exagerasem și nu inventasem o problemă acolo unde nu exista.
Înainte să mă culc, am deschis totuși din nou conversația cu Vlad.
Ultimul mesaj venise cu douăzeci de minute înainte.
„Măcar puteai să răspunzi. Oamenii maturi discută, nu fug.”
M-am uitat mult timp la ecran.
Apoi, pentru prima oară în seara aceea, am decis să scriu.
„Oamenii maturi își asumă și ce fac.”
Mesajul a fost citit imediat.
Aproape instantaneu a apărut: „scrie…”
„Doamne, cât de dificilă ești.”
Apoi a venit încă unul:
„Din cauza femeilor ca tine, bărbații nu mai au chef să se străduiască.”
Și ultimul:
„Nu mă mir că ești divorțată.”
În mine s-a făcut brusc frig.
Abia atunci masca a căzut complet.
Nu mai era niciun specialist IT politicos, cu maniere frumoase și zâmbet atent. Rămăsese doar un bărbat ofensat, obișnuit să arunce responsabilitatea pe umerii altora.
Câteva secunde am privit ecranul.
Apoi am apăsat liniștită pe „blochează”.
Și am expirat atât de liber, încât mi s-a părut că scosesem din apartament o piesă grea de mobilă de care nu mai aveam nevoie.
Zilele următoare au trecut repede.
Serviciu, manuscrise, corecturi fără sfârșit, întâlniri. Povestea de la restaurant se transforma treptat într-un episod ciudat, aproape comic, care nu mă mai durea, ci doar mă uimea.
Vineri seara, eu și Mihaela stăteam într-un mic bistro de lângă birou. Fără ifose, fără stridii și fără vinuri scumpe. Mâncam plăcinte calde cu brânză și vorbeam.
— Auzi, a spus Mihaela, amestecând în ceai, mi-am amintit ceva.
— Ce anume?
— Ții minte că mi-ai arătat poza lui?
— Da.
— Am impresia că l-am mai văzut pe Vlad ăsta undeva.
M-am încruntat.
— Unde?
— Stai să caut…
A deschis telefonul și a început să deruleze rapid prin rețelele sociale.
După un minut, Mihaela a întors triumfătoare ecranul spre mine.
— Uite-l!
M-am uitat.
În fotografie era, într-adevăr, Vlad. Doar că lângă el stătea o altă femeie — blondă, într-o rochie elegantă de seară.
„Când un bărbat știe să surprindă.”
Data postării — cu două săptămâni în urmă.
Am coborât privirea spre comentarii.
„Ce restaurant superb!”
„Vai, ce noroc ai!”
„Așa arată un bărbat adevărat.”
Iar printre ele, răspunsul femeii din fotografie:
„Mulțumesc pentru seara minunată.”
Mihaela și-a ridicat încet sprâncenele.
— Se pare că nu e o întâmplare izolată.
Am început să râd pe neașteptate.
Fără răutate. Mai degrabă dintr-o uimire sinceră.
— Îți dai seama dacă omul chiar scoate femei la restaurante ca să mănânce gratis?
— Unii se străduiesc pentru mult mai puțin, a pufnit Mihaela.
M-am uitat din nou la fotografie.
Acum totul părea aproape caraghios. Telefonul scump, replicile învățate, siguranța aceea demonstrativă. Omul părea să joace de o viață un rol care nu i se potrivea.
Și poate îl jucase atât de mult, încât ajunsese să creadă și el în el.
— Știi, am spus încet, lăsând telefonul pe masă, înainte, după o poveste ca asta, m-aș fi chinuit multă vreme. M-aș fi întrebat unde am greșit eu.
— Și acum?
Am tăcut o clipă.
Dincolo de geam, cădea încet o ninsoare udă. În bistro mirosea a aluat cald, brânză și ceai fierbinte. La masa de alături, cineva râdea.
Și deodată am înțeles foarte clar un lucru simplu.
În seara aceea, pentru prima dată după mult timp, mă alesesem pe mine.
Nu încercasem să plac cu orice preț. Nu suportasem o situație neplăcută doar ca să primesc aprobarea cuiva. Nu începusem să găsesc scuze pentru un bărbat doar pentru că mi-era frică să nu rămân iar singură.
Pur și simplu mă ridicasem și plecasem.
Și poate că fusese cea mai corectă decizie din tot ultimul an.
Mihaela m-a privit atent și a zâmbit.
— Parcă ai altă privire.
— Adică?
— Mai liniștită.
Mi-am coborât ochii spre ceașcă și am zâmbit încet.
Probabil avea dreptate.
Uneori, o întâlnire ratată îți poate da înapoi mai mult decât una reușită.
De exemplu, respectul față de tine însăți.