Seara în care urma să o cunosc pe mama lui Cătălin fusese prezentată de el ca un pas firesc, aproape solemn, în relația noastră. Cel puțin așa o numea de fiecare dată când deschidea subiectul:
— A venit timpul să o cunoști pe mama. Te așteaptă, să știi.
Eu așteptam întâlnirea aceea cu o curiozitate ciudată, amestecată cu o neliniște tăcută, greu de explicat. Anii de muncă în psihologie mă învățaseră ceva simplu și neplăcut: prima întâlnire cu părinții nu este doar o formalitate de familie. Este clipa în care omul de lângă tine îți arată, fără să vrea, rădăcina din care vine, locul unde s-a format, tiparul lui cel mai vechi.
Cătălin avea patruzeci de ani și, la prima vedere, părea genul de bărbat pe care multe femei îl numesc noroc: atent, cald, grijuliu, cu umor fin și o carieră așezată. Singura zonă încețoșată din viața lui rămânea mama lui, doamna Viorica. În fiecare sâmbătă mergea la ea, fără excepție.
— Mama e din altă generație. E… cum să spun, foarte legată de rânduielile vechi, îmi răspundea el, ocolind mereu esențialul, când îl întrebam de ce nu merseserăm încă împreună la ea.
Nu era doar o vizită, ci un test pe care încă nu știam că îl dau
Până la urmă, ziua aceea a venit. Într-o vineri, am cumpărat un tort scump cu făină de migdale, fiindcă Cătălin îmi spusese cândva, în treacăt, că mama lui nu mănâncă gluten. Am luat și un buchet de bujori, deși sezonul lor era aproape pe sfârșite.
M-am frământat mai mult decât voiam să recunosc. Am schimbat hainele de câteva ori, apoi am ales ceva ce, în mintea mea, însemna bunăvoință fără ostentație: pantaloni bej, bluză de mătase, foarte puține bijuterii.
Apartamentul doamnei Viorica ne-a întâmpinat cu o curățenie impecabilă și cu miros de plăcintă cu mere. „Curățenie cu presiune”, mi-am spus în gând. Era acel fel de ordine în care nu simți viață, ci doar o veghe permanentă, ca nu cumva vreun obiect să se miște din locul lui.
Doamna Viorica, la cei șaizeci și cinci de ani ai ei, era suplă, energică, cu părul cărunt aranjat fără greș și cu o privire care nu primea, ci măsura. Mi-a zâmbit, dar ochii ei nu s-au încălzit deloc.
— Ei, bună seara, Mara. Am auzit multe despre tine. Cătălin mi-a povestit destule.
Nu era adevărat. Cătălin nu îi povestise aproape nimic despre mine. Îmi recunoscuse singur asta, cu un fel de jenă stângace:
— De ce s-o agit dinainte?
Lângă mama lui, Cătălin parcă s-a micșorat dintr-odată. Bărbatul sigur pe el, de patruzeci de ani, s-a transformat în câteva secunde în „Cătălinuț”. Se foia, îmi lua tortul din mâini, îmi aducea papuci, în timp ce doamna Viorica mă conducea spre sufragerie.
— Intră, draga mea, nu sta așa stingherită. Fă-te comodă, imediat punem ceaiul.
Seara curgea… normal. Chiar prea normal. Doamna Viorica mă întreba despre serviciu: „Psiholog? Adică dintre aceia care păcălesc oamenii sau chiar specialiști?”, despre familia mea, despre planurile mele. Era impecabil de politicoasă, dar sub politețea aceea se simțea un interogatoriu rece, bine mascat.
Nu mă simțeam oaspete, ci candidată la un post pentru care verdictul fusese stabilit înainte să intru pe ușă: nepotrivită. Cătălin stătea lângă mine aproape mut, zâmbea vinovat și îmi mai turna ceai. Fiecare răspuns al meu părea ascultat, cântărit și trecut imediat într-un dosar invizibil.
— Mara, vino să vezi ce violete frumoase am! a spus doamna Viorica, făcând semn spre pervazul larg, plin de lumină. Le iubesc, deși cer multă bătaie de cap.
M-am ridicat și m-am apropiat de fereastră. Acolo am văzut lucrul acela.
Pe pervaz, printre multe ghivece cu violete înflorite, stătea ea. Un obiect mic, dar atât de nepotrivit în lumea aceea lustruită, corectă, aproape sterilă, încât părea pus acolo anume ca să doară.
Era o statuetă din porțelan, nu foarte mare, dar vizibil scumpă. O fetiță cu două codițe, într-o rochiță albastră, ținea în lesă un cățel. Numai că figurina era spartă.
Capul cățelului fusese desprins cu grijă și zăcea la picioarele fetiței. Însă nu asta era partea cea mai tulburătoare. Se vedea clar că fusese lipit. Apoi rupt din nou.
Pe porțelan rămăseseră urme de adeziv vechi, îngălbenit, lângă altele mai proaspete, iar peste ele trecea o crăpătură nouă. Cineva stricase și reparase, iar stricase și iar reparase nefericita figurină, de parcă același gest trebuia repetat până devenea ritual.
Imaginea avea ceva respingător și dureros. Era singura fisură într-un apartament construit ca o vitrină fără cusur.
Am rămas cu ochii pe statuetă, iar frigul mi-a coborât încet pe șira spinării. Nu știu câte secunde am tăcut.
— Asta… am început, dar vocea mi s-a frânt pe neașteptate.
— A, povestea lui Cătălinuț, a spus doamna Viorica pe un ton firesc, apropiindu-se de mine din spate. I-a adus-o prima lui „dragoste”. Parcă Raluca o chema. O fată prostuță. I-am spus de la început: „Cătălinuț este un băiat sensibil, nu suportă să fie împins de la spate”. Iar ea a venit cu figurina asta, cică simbol al „fidelității”.
A luat între degete capul rupt al cățelului.