Soțul meu și cuscră-mea au ieșit pe balcon chipurile „să tragă o țigară”. Eu am coborât încet clanța, am blocat ușa balconului și am apăsat pe butonul care a tăiat muzica. N-a trecut nici un minut și toți cei de la masa mea aniversară au auzit, până la ultima silabă, ce vorbe scârboase își șopteau dincolo de geam.
În sufragerie era o zăpușeală de parcă pereții înșiși obosiseră să mai țină tapetul lipit. Cincizeci de ani nu se împlinesc în fiecare zi, iar soțul meu, Viorel, insistase să facem „o petrecere adevărată”, deși mie mi-ar fi ajuns o seară liniștită, cu oamenii cei mai apropiați.
— Pentru Elena mea dragă! — a strigat Viorel, roșu la față de la băutură, cu gulerul cămășii descheiat, ridicând paharul lipicios. — Pentru femeia care ne ține casa întreagă și care de treizeci de ani îmi suportă firea mea grea!
Știa să vorbească frumos. Avea încă vocea aceea joasă, catifelată, cu care, cândva, mă făcuse să cred că lângă el voi fi apărată de toate furtunile vieții. Musafirii — rude, vecini, colegi adunați într-un amestec gălăgios — au murmurat aprobator și au ciocnit paharele.
Eu zâmbeam cu zâmbetul acela de sărbătoare pe care îl porți nu pentru că îți vine, ci pentru că se cuvine. Îmi strângea puțin obrajii, ca un fard prea vechi, dar stătea perfect la locul lui.
Numai că privirea lui Viorel nu era la mine. Aluneca, unsuroasă și leneșă, spre decolteul adânc al rochiei Rodicăi, cuscră-mea, care stătea chiar peste masă.
Rodica, mama ginerelui nostru, Andrei, hotărâse în seara aceea că aniversata putea să mai aștepte, că atenția trebuia să se mute asupra ei. Rochia cu imprimeu animal print îi cuprindea trupul plin cu un efort vizibil, ca și cum materialul se lupta din răsputeri să țină în frâu ceva gata să izbucnească.
Ea i-a prins privirea lui Viorel, și-a mișcat umărul cu o lentoare studiată și și-a aranjat părul ridicat prea sus.
— Vai, parcă mi s-a făcut rău, — a oftat ea tare, fluturând teatral un șervețel de hârtie. — Nu mai e pic de aer aici. Viorele, fii bărbat și condu o doamnă pe balcon. Că în apartamentul vostru mă pierd, și parcă nici bricheta n-o mai găsesc.
Soțul meu a sărit de pe scaun atât de repede, de parcă împlinise din nou douăzeci și cinci de ani și cineva îi dăduse startul la o cursă.
— Cu cea mai mare plăcere, Rodicuțo! — a bubuit el, cât pe ce să răstoarne castronul cu salată de boeuf. — Eleno, lipsim doar o clipă. Luăm puțin aer și discutăm niște lucruri organizatorice pentru copii.
Am încuviințat încet și am continuat să tai tortul. Dar undeva, sub coaste, începuse deja să se strângă ceva rece, greu, ca un nod de gheață.
Au ieșit, iar eu am văzut cât de grijuliu a tras Viorel ușa balconului după el. Voia intimitate deplină. Voia să se rupă de râsetele și zgomotul mesei.
Numai că, așa cum făcea de obicei, uitase un amănunt mărunt.
Oberlichtul de sus.
Fereastra termopan avea sistem de aerisire, însă balamaua veche juca de mult, iar în partea de sus rămânea o crăpătură lată cât trei degete bune.
Curtea noastră interioară, prinsă între blocuri vechi din anii cincizeci, avea o acustică uimitoare. Orice foșnet de jos, până la etajul trei, se transforma în sunet limpede, iar vocea de pe balcon, lovindu-se de beton, se întorcea în cameră aproape ca printr-un microfon.
M-am ridicat de la masă. Mă mișcam calm, fără grabă, dar înăuntrul meu se întinsese deja un fir subțire de oțel.
Musafirii erau ocupați cu mâncarea și cu poveștile, așa că aproape nimeni nu se uita la mine. Combina muzicală răcnea un hit vechi din anii nouăzeci, acoperind tot ce se putea auzi.
M-am apropiat de ușa balconului și am pus mâna pe clanța de plastic.
O singură mișcare scurtă, apăsată, în jos.
Limba broaștei a făcut un clic abia auzit și a intrat în locaș, blocând ușa fără drept de întoarcere. Din exterior nu mai putea fi deschisă. Acolo nu exista clanță. Protecție pentru copii.
M-am întors spre combină. Degetul meu a apăsat pe „Stop”.
Muzica s-a rupt brusc, ca și cum cineva ar fi tăiat dintr-o lovitură vena petrecerii.
— Dragilor, — vocea mea a sunat neașteptat de ferm, acoperind rumoarea de la masă. — Vă rog puțină liniște. Aș vrea să spun un toast. Dar înainte… haideți să ascultăm tăcerea serii. Astăzi cred că ea are mai multe de spus decât noi toți.
Oamenii au încremenit. Mătușa lui Viorel, tanti Florica, a rămas cu furculița suspendată în aer, iar pe vârful ei tremura o ciupercuță murată. Vecinul nostru, nea Gheorghe, s-a oprit din mestecat.
În cameră s-a lăsat o așteptare grea, lipicioasă. Toți se uitau la mine nedumeriți, fără să înțeleagă de ce oprisem veselia.
Eu am ridicat mâna și am arătat în tăcere spre partea de sus a ferestrei.
Timp de trei secunde nu s-a întâmplat nimic. Se auzea doar, din bucătărie, bâzâitul constant al frigiderului.
Apoi o voce a intrat în sufragerie.
Tare, obraznică, umflată de ecoul betonului și de liniștea care se făcuse dintr-odată în apartament.
— Hai aici, tigrul meu… — vocea Rodicăi era lungită, dulceagă până la greață. — Ce tremuri așa? Proasta ta distrează invitații acolo, oricum nu vede mai departe de vârful nasului.