Pusesem pe masă al cincilea fel de mâncare: rulouri de vinete cu pastă de nucă și usturoi. Cu o seară înainte pierdusem aproape două ore cu ele: curățasem vinetele, le tăiasem, le prăjisem, întinsesem umplutura și le rulasem cu grijă. Degetele încă îmi miroseau a usturoi, oricât le spălasem.
Andrei a împuns cu vârful furculiței, dezgustat, o felie de roșie pe care o așezasem ca decor pe farfurie.
— Ce buruiană ai pus aici deasupra? a întrebat el, deși știa foarte bine că era pătrunjel. Noi nu mâncăm așa ceva. Mariana, mai bine rupeai niște iarbă din fața blocului. Și de ce ai făcut atâtea? Suntem la nuntă?
Corina a pufnit în paharul cu suc. Mircea stătea tăcut, cu ochii în tabletă.
Mi-am șters mâinile de șorț. Era al paisprezecelea prânz de familie din anul acela. Cinci ani de căsnicie. O sută patruzeci și patru de weekenduri în care scena se repeta aproape la fel: ei se așezau la masă ca niște critici severi de restaurant, iar eu alergam între bucătărie și sufragerie.
— Totuși, cineva le mănâncă, am spus încet, luându-mi farfuria. Sau să le dau direct la câini? Poate le duc la tomberon, dacă noi nu mâncăm așa ceva?
M-am uitat la Mircea. În sfârșit, și-a ridicat privirea din ecran și mi-a acoperit mâna cu palma lui.
— E foarte bun, Mariana. Pe cuvânt.
— Tată, normal, a strâmbat Corina din nas. Ție dacă îți pune cineva orice în farfurie, tot mănânci.
Am început să mănânc fără să mai spun nimic.
Vinetele ieșiseră chiar bune: ușor iuți, cu acrișorul discret al sosului de rodie. Mestecam încet și o priveam pe Corina cum răscolea alene garnitura, lăsând jumătate din ea neatinsă.
În anii aceia le învățasem gusturile pe dinafară. Lui Andrei doar carne. Corinei pește fără oase. Rudei mai în vârstă din partea lui Mircea, dietetic și fără sare. Iar copiilor lui Mircea, în fond, nu le păsa prea mult de mâncare. Nu pentru asta veneau.
Veneau să verifice dacă mai eram acolo. Dacă nu cumva mă instalasem prea comod în apartamentul cu trei camere al tatălui lor. Dacă nu cheltuiam viitoarea lor moștenire. Dacă nu-mi închipuiam, Doamne ferește, că sunt stăpâna casei.
Ei bine, îmi spuneam. Să verifice.
După masă, când Andrei și Corina au plecat, Mircea a intrat în bucătărie cu aer vinovat.
— Nu pune la inimă, mi-a spus, cuprinzându-mi umerii. Încă nu s-au obișnuit.
„Nu s-au obișnuit”, am repetat în mintea mea, cu un zâmbet amar.
Cinci ani ar fi trebuit să fie de ajuns măcar ca să te obișnuiești că un om nu este o piesă de mobilier. În ziua aceea stătusem trei ore lângă aragaz. În total, probabil trecusem de o mie de ore. Dacă le-aș fi socotit în bani, aș fi putut angaja câțiva bucătari buni.
În loc de asta, stăteam în bucătăria mea și ascultam glume despre iarba din fața blocului.
Weekendul următor nu a început cu nimic mai blând.
Corina a intrat fără să sune, și-a aruncat adidașii direct pe parchet, chiar din hol.
— Vai, Mariana, salut! Ascultă, avem o idee. Eu și fetele vrem să facem o cină de Paște în stil boho. Ne trebuie veselă frumoasă, știi tu, ceva vintage. Mi-am amintit de serviciul tău de argint. Oricum nu-l folosești. Mi-l dai o săptămână? Promit că nu dispare nimic.
M-am întors spre ea.
Serviciul era în vitrină, după geam, pe raftul cel mai de sus. Douăzeci și patru de piese. Lucrătură fină, monogramă „M.P.”, inițialele mele dinainte de căsătorie. Ultimul dar primit de la mama, înainte să moară.
Îl ștergeam o dată la două luni și îl așezam la loc învelit într-un șervet de catifea.
— Nu e pentru petreceri, Corina, i-am răspuns calm. E argint de familie. O piesă de colecție. Nu-l împrumut nimănui.
— Haideți, doamnă Mariana Preda! a zis ea, umflându-și buzele ca un copil. Ce rost are să stea acolo și să adune praf? Nu folosește nimănui. La ce-ți trebuie? Oricum n-ai copii ai tăi, cui să-l lași după aceea?
În mine s-a făcut deodată piatră.
Aveam cincizeci și cinci de ani. Da, nu aveam copii. Toată lumea știa asta. În casa aceea, nimeni nu mă lăsa să uit. Dar de ce trebuia, de fiecare dată, lovit exact acolo?
— Îl poți zgâria, poți pierde o linguriță, cineva poate vărsa ceară pe el sau îl poate scăpa pe jos, am spus pe un ton drept. Prețul unui set ca acesta ajunge pe piață la aproape patruzeci și cinci de mii de lei. Nu cred că ești pregătită să răspunzi pentru lucrul altcuiva la valoarea asta.
Ochii Corinei s-au mărit.
— L-ai evaluat? Voiai să-l vinzi?
— Nu. Doar îi cunosc valoarea.
Am zâmbit, am deschis sertarul de jos și am scos un set nou de linguri, cumpărat dintr-un magazin obișnuit.
— Pe acestea le poți lua. Stilul boho iubește simplitatea, nu?
Nu a luat lingurile. Și-a smuls adidașii de pe jos și a plecat, trântind ușa.
Seara l-am auzit pe Mircea cum liniștea pe cineva la telefon:
— Dar e lucrul ei… Fata mea, nu te supăra…
Mie nu-mi era rușine.
Stăteam în fotoliu și priveam serviciul de argint. Poate chiar stătea degeaba acolo.
Ziua lui Mircea era în aprilie. Împlinea șaizeci și cinci de ani. O vârstă rotundă, serioasă.
M-am pregătit ca și cum primeam o delegație: fețe de masă, lumânări, salate, friptură, două feluri calde, aperitive, platouri, băuturi și un tort „Napoleon” făcut în casă, cu douăsprezece foi. Numai cumpărăturile m-au costat o mie două sute cincisprezece lei. Am trecut suma în carnețel.
S-au strâns vreo zece oameni. Foști colegi, rude, iar Andrei și Corina, firește, nu lipseau.
La masă era gălăgie. Toată lumea lăuda mâncarea, sufrageria, felul în care aranjasesem masa, atmosfera.
Atunci Andrei s-a ridicat cu paharul în mână.
— Dragă tată, a început el solemn. Eu și Corina vrem să spunem câteva cuvinte. Tu ai fost mereu sprijinul nostru. Mama s-a stins devreme, dar tu nu ne-ai lăsat. Ai dus totul singur. Ne-ai crescut, ne-ai ținut la școală, ne-ai pus pe picioare. Iar astăzi, la aniversarea ta, vrem să spunem: tot ce vezi aici ești tu. Meritului tău. Vieții tale. Ești cel mai bun.
Musafirii au aplaudat.
Mircea s-a emoționat, și-a dat jos ochelarii și și-a șters ochii.
Eu stăteam lângă masă, cu încă o tavă în mâini.
Despre mine, niciun cuvânt.
Nici „mulțumim Marianei pentru masă”.
Nici „mulțumim că ai grijă de tata”.
Nicio pomenire în cinci ani.
O mie de ore la aragaz. Zeci de mii de lei din bugetul comun pentru vizitele lor, mesele lor, cadourile lor, cererile lor. Iar eu parcă nu existam.
Chelneriță în propria casă.
Am tras aer în piept și am pus tava jos.
— Da, băiete, a spus brusc unul dintre invitați. Dar unde e tortul acela vestit al soției tale? Am auzit că e neîntrecută.
Mircea a zâmbit.
— Mariana, adu-l.
M-am uitat la farfurii. Tortul meu „Napoleon” fusese aproape ras. Friptura dispăruse. Aperitivele nu mai existau.
Și, pentru prima dată în seara aceea, am spus ce îmi stătea pe limbă de prea mult timp:
— Dragilor, tort nu mai este. Nici cafea. Cina s-a încheiat.
Am început să strâng farfuriile liniștită. Chiar de sub mâinile lor.
Andrei a încremenit cu furculița aproape de gură.
— Cum adică nu mai este?
— Exact așa. Aragazul e stins. Ceainicul e gol. Eu mă duc la culcare, am spus cu un zâmbet perfect egal. Mulțumiți-i tatălui vostru. El e eroul vostru. Iar eroilor, după cum se vede, nu are cine să le servească. Vasele le lăsați aici, le spăl dimineață.
În sufragerie s-a așternut o tăcere atât de groasă, încât s-a auzit cum a lovit o linguriță marginea farfurioarei.
Mircea se uita la mine cu groază și rugăminte în același timp. Dar eu mi-am amintit farfuria cu „buruiana”. Mi-am amintit fraza despre faptul că nu am copii. Și mâinile nu mi-au tremurat.
Nu mi-a tremurat nimic.
M-am întors și am intrat în dormitor.
Mircea s-a ridicat după mine.
— Mariana, ce faci? Nu se cade, sunt oameni de față.
— Care oameni? am întrebat, trăgând pătura peste mine. Cei care mi-au transformat seara în muncă silnică? Să spele Corina vasele. Măcar de schimbare.
Nu mi-a răspuns. S-a întins lângă mine.
Iar mie, dintr-odată, mi s-a făcut ușor.
Pentru prima dată în cinci ani, nu am mai spălat vase la unu noaptea după o adunare de familie.
După aceea s-a lăsat liniștea.
Copiii lui Mircea nu au mai sunat. El umbla posomorât prin casă, dar nu deschidea subiectul. Eu mă pregăteam pentru mini-vacanța de 1 Mai la casa de la țară: cumpărasem răsaduri de roșii, ardei și castraveți, visam să fac straturi înălțate și să stau două săptămâni cu mâinile în pământ, fără să-mi ceară nimeni nimic.
Tunetul a venit în dimineața de douăzeci și opt aprilie.
— Mariana, e o situație, a început Mircea, ferindu-și ochii de ai mei. Andrei are nevoie să respire puțin. E îngropat în probleme la serviciu. El și prietenii lui vor să iasă de 1 Mai la verde.
— Foarte bine, am spus, punând ibricul pe foc. Să meargă.
— La casa de la țară. La casa noastră.
Am așezat cana pe masă.
— Mircea, la „casa noastră” eu urma să lucrez în grădină. Mi-ai promis că sapi pământul.
— Straturile pot să mai aștepte, s-a grăbit el să spună. Andrei zice că e casa familiei. Am ridicat-o pe vremea când trăia mama lor. Are și el un drept. Tinerii vor un grătar, înțelegi? Pentru ei contează.
Priveam în cană. Pe fund pluteau fire mici de cafea.
Patruzeci de kilometri dus, patruzeci întors. Mergeam acolo în fiecare weekend. Plantasem arbuști. Plătisem electricianul să refacă instalația. Cumpărasem răsaduri, pământ, îngrășăminte.
Și acum devenise din nou „casa familiei”. Doar că în familia aceea nu era loc pentru mine.
— Bine, am spus, înghițind nodul din gât. Să meargă la casă.
Mircea s-a luminat și l-a sunat imediat pe Andrei. Din telefon s-a auzit vocea mulțumită a fiului:
— Ți-am zis eu, tată, că e femeie de treabă. Spune-i să pregătească și lenjeria de pat.
Atunci totul s-a așezat definitiv în mine.
— Nu, am spus tare.
Mircea a rămas cu telefonul în mână.
— Ce „nu”?
— Am spus că pot să meargă. Dar eu plec. La mare.
Mi-am luat telefonul și am deschis aplicația CFR.
— Astăzi e douăzeci și opt aprilie. Mâine seară am tren spre Constanța. Îmi iau concediu. Zilele de 1 Mai sunt timpul meu.
— Mariana, ai înnebunit? Dar casa? Tu visai la straturile alea.
— Iar serviciul de argint, l-am întrerupt, l-am vândut ieri unui anticariat. Pentru patruzeci și trei de mii șapte sute cincizeci de lei. Ajunge pentru bilet, hotel bun, restaurante și masaj. Dacă moștenirea e atât de importantă pentru copiii tăi, mi-am plătit singură salariul pe cinci ani. Ca menajeră, Mircea. Mi-am făcut lichidarea.
Mircea s-a albit la față.
Andrei, pesemne, auzise totul și a izbucnit în telefon cu vorbe murdare.
— Și-a pierdut mințile! Tată, ai auzit? A vândut serviciul bunicii! Să-l aducă imediat înapoi! E al nostru! Al familiei!
Am deschis liniștită dulapul și am scos valiza.
— Al familiei voastre? Eu credeam că nu avem nimic comun, am spus fără să ridic vocea. Dacă sunt un loc gol, atunci un loc gol nu gătește, nu pune lenjerii și nu organizează odihna unor adulți. Casa e liberă. Cinele se anulează. Eu sunt în concediu. Singură.
În telefon au răsunat câteva tonuri scurte.
Mircea stătea lângă perete, pierdut, mic, îmbătrânit dintr-odată.
— Ai mers prea departe, a șoptit el. Era o amintire, Mariana. Nu puteai…
— Ba puteam, am răspuns, închizând fermoarul valizei. Acum pot multe lucruri. Pentru că acum jumătate de an, când de ziua mea au venit cu niște garoafe luate din obligație și au spus: „Dar ce voiai, Mariana?”, am înțeles ce voiam. Voiam să mă odihnesc. Singură. Fără obrăznicii. Fără pretențiile altora. Fără rolul de servitoare.
Am ieșit din apartament.
În lift mirosea a vopsea proaspătă. Inima îmi bătea liniștit.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mă mai simțeam roabă. Îmi părea rău doar că nu făcusem asta mai devreme.
A trecut o lună.
Sfârșit de mai.
Promenada din Mamaia se topea într-o pâclă caldă de apus. Stăteam întinsă pe șezlong și priveam marea. Pe brațe mi se uscau stropi sărați. În jur era liniște.
Nimeni nu cerea chiftele.
Nimeni nu critica pătrunjelul.
Nimeni nu voia cheile de la „sfânta casă de familie”.
Mircea suna în fiecare seară. Avea o voce vinovată și obosită.
— Mariana, acasă e dezastru. Frigiderul e gol. Am comandat sushi și a venit rece. Andrei spune că ai făcut totul special, ca să-i pedepsești. Corina nu te va ierta niciodată pentru serviciu. Tu înțelegi ce scandal e?
Învârteam între degete o pietricică netedă de mare, încălzită de soare.
— Înțeleg, Mircea. Înțeleg că acum Corina trebuie să caute alt serviciu pentru masa de Paște. Înțeleg că Andrei poate închiria singur o casă la țară. Iar tu poți învăța să faci o omletă, dacă vrei. Am obosit să fiu slujnică gratuită pentru oameni mari. Nu sunt mama lor. Nu sunt bona lor. Și, după cum s-a dovedit, nici măcar soție întreagă nu sunt. Doar un loc gol.
În receptor s-a lăsat o pauză.
— Te sun mâine, a spus el.
— Sună. Doar că voi fi la spa.
Am închis.
Și iar mi s-a făcut ușor.
În buzunar aveam chitanța cu banii rămași după vânzarea serviciului de argint. Știam deja că dintr-o parte din sumă aveam să cumpăr unelte bune de grădină. Dar nu pentru casa aceea. Pentru un mic teren pe care îl ochisem în apropiere, în timp ce mă plimbam pe faleză.
Doar pentru mine.
Iar Mircea să se gândească.
Pentru prima dată în cinci ani, am dormit liniștită.
Oare chiar am mers prea departe când am vândut serviciul de argint și am plecat la mare, lăsându-i fără cine, fără lenjerii și fără casa de la țară?
Sau, în sfârșit, am făcut ceea ce trebuia?