— Deci ți se rupe sufletul după încă un blid de ciorbă pentru mine și nepotul tău? Serios, mamă, nu pricep!
— Da, Andreea. Mi se rupe, răspunse Elena, fără să facă nici măcar un pas înapoi ca să-și lase fiica să treacă pragul. Cât ai lipsit, s-au schimbat multe. Adu-mi aminte, te rog: nu tu m-ai scos din casa ta și din viața ta? Atunci cu ce drept vii acum la ușa mea și îmi ceri socoteală?
Andreea își dădu ochii peste cap, exact ca o fetiță răsfățată căreia i se explică pentru a suta oară că lumea nu se învârte în jurul ei. De fapt, în adâncul ei, tot fetița aceea rămăsese. Convingerea că toți îi sunt datori nu era deloc semn de maturitate.
— Mamă, vorbești serios? Eram însărcinată! Hormoni, stres, nervi… Nici nu mai știu ce am spus atunci!
— Eu știu. Țin minte fiecare cuvânt. Și că sunt fără inimă, și că vreau să-mi bag nepotul în pământ… Iar asta e varianta blândă. Dacă sunt atât de cumplită, de ce ai venit iar la mine?
— Doamne, mamă! Tu ești femeie matură, trebuia să înțelegi! Ai născut și tu, știi cum e când îți sare dispoziția de la una la alta.
Iar vina era, din nou, a Elenei. De parcă ea trebuia să rabde, să se muleze, să tacă, să se încline mereu în fața Andreei. Numai că obosise.
— Te-am înțeles foarte bine, spuse ea rar, încrucișându-și brațele. Dar nu te-am iertat. Andreea, te pot ajuta cu bani. Puțin. În casă însă nu te primesc.
Elena nu vorbea doar despre apartament. Nu mai putea s-o lase pe fiica ei să intre iar în viața ei. Știa prea bine ce urma: presiuni, pretenții, reproșuri, apoi tot ce reușise ea să ridice în ultimii ani s-ar fi sfărâmat iar.
— Puțin înseamnă cât?
— Trei mii de lei. Îți ajung să treci peste perioada asta și să te pui cât de cât pe picioare.
— Nici pentru o lună nu ajung! Bine, eu mai strâng din dinți. Dar cu nepotul tău cum poți să fii așa? sări din nou Andreea.
Elena nu mai avea de gând să lungească discuția.
— Cine are nevoie se bucură și de un leu. Dacă pentru tine nu e destul, descurcă-te singură.
Și închise ușa.
— Foarte bine! Mă descurc! Dar ține minte: bărbații vin și pleacă, însă la bătrânețe copiii îți aduc paharul cu apă. Ție n-o să ți-l aducă nimeni. O să rămâi singură și atunci o să-ți amintești de mine! strigă Andreea de dincolo de ușă.
Pașii ei se pierdură pe scară. Elena se sprijini cu spatele de perete și își mușcă buza, încercând să nu plângă. O durea. O durea cumplit. Dar prăpastia dintre ele s-ar fi deschis oricum, mai devreme sau mai târziu. Iar dacă era sinceră cu ea însăși, prăpastia exista de mult.
…Andreea fusese răsfățată dintotdeauna. Bunicile alergau la primul scâncet, bunicii o purtau în brațe, iar tatăl… tatăl pur și simplu nu știa să-i spună „nu”. Nu-i plăcea rochia? Se cumpăra alta. Își spărgea telefonul într-o criză de nervi? Nu-i nimic, se lua unul nou. Își dorea pisică? Sigur, iubita tatei, alege rasa.
Nu era de mirare că Andreea era fata tatei. Dacă mama îi interzicea ceva, ea alerga la tatăl ei, iar Mihai găsea imediat o portiță.
Din cauza asta, Elena și Mihai se certau des. El fusese un soț bun și un tată iubitor, dar când venea vorba despre educația fiicei lor, nu vedea nicio limită.
— Mihai, de ce i-ai dat bani pentru concert? Măcar puteai să mă întrebi! se supărase Elena într-o seară. Eu i-am spus că nu merge. Nu despre bani e vorba. Am rugat-o să mă ajute să mergem la mama ta, la casa de la țară, iar ea mi-a zis: „Dacă voi aveți nevoie, mergeți voi”.
Mihai strâmbă din nas. Își dădea seama că fata întrecuse măsura, dar tot o apăra cu un gest obosit din mână.
— Hai, las-o. Nu-ți mai amintești cum eram noi la vârsta ei? Las-o să mai fie copil cât poate. O să crească, o să zboare din cuib și gata.
Mihai murise când Andreea avea paisprezece ani. Din clipa aceea, totul se dusese la vale. Fiica ei fusese dificilă și înainte, dar după moartea tatălui se purta de parcă mama era vinovată pentru orice nenorocire. Răcea? „Tu ai adus microbi de la serviciu.” Se despărțea de un băiat? „Tu nu mă lăsai să merg la petreceri.” Lua note slabe la Bacalaureat? Tot mama era de vină.
— Tuturor li s-au plătit meditații, numai eu am fost lăsată să învăț singură. Normal că am luat punctaj mic, bombănea Andreea.
Elena, oricum, nu se bazase niciodată pe un loc la buget. Pusese deoparte, cu ani în urmă, o parte din economiile strânse împreună cu soțul ei.
— Pentru ce te chinui atât cu diploma ei? o întreba o prietenă. Iartă-mă, dar fata ta nu e vreo savantă. Dacă se lasă în anul trei, o să-ți pară rău de bani.
— Să învețe, răspundea Elena. Nu fac asta numai pentru ea, ci și pentru Mihai. El nu m-ar fi iertat dacă aș fi trimis-o în viață fără nimic.
Elena muncea în două locuri ca să se poată întreține pe ea și pe fiica ei studentă. Colegele o admirau, îi spuneau că e o eroină. Dar Elena nu se simțea eroină. Îi era doar frică să rămână singură. Pentru că, în afară de Andreea, nu mai avea pe nimeni.
În anul doi, Andreea anunță că vrea să se mute cu o prietenă, într-un apartament închiriat de părinții acelei fete. Elena nu fu de acord, dar ce putea face? Fiica ei era majoră. Nu mai putea s-o țină cu forța.