— Andi, tu chiar nu vezi că asta a întrecut orice limită? Raluca nu se mai putea stăpâni. Cu atât mai mult cu cât soțul ei stătea în fața ei cu o privire nedumerită, de parcă nu înțelegea deloc de ce izbucnise.
Sau poate înțelesese prea bine? Poate totul fusese gândit de la început așa: ea să-și lase ani din viață pe șantier, să bage acolo fiecare leu strâns cu trudă, iar la final să fie împinsă încet, cu zâmbetul pe buze, într-un colț al propriei case?
Raluca și Andrei nu urmaseră drumul obișnuit al prietenilor lor, care se înghesuiau să cumpere garsoniere sau apartamente mici, la prețuri amețitoare. Încă de pe vremea când erau doar iubiți, hotărâseră că, într-o zi, își vor ridica o casă. Li se părea mai logic, mai avantajos și, pe termen lung, mai potrivit pentru viața pe care și-o doreau. În loc de treizeci și ceva de metri pătrați, puteau avea aproape o sută zece, cu aceiași bani.
Acolo puteau crește copii în voie, puteau lua un câine, poate chiar două pisici, se gândea Raluca, fericită de fiecare dată când își imagina curtea plină de viață.
Norocul lor fusese că terenul exista deja. Îi aparținuse mătușii Ralucăi, tanti Doina, care, când a înțeles că tinerii chiar aveau planuri serioase, l-a trecut pe numele nepoatei.
— La nuntă n-am apucat să vă dau cine știe ce dar, le spusese ea. Să fie ăsta cadoul meu. Măcar să aveți unde să vă creșteți copiii. Terenul stă degeaba de douăzeci de ani, mai bine să vă folosească vouă.
Chiar și așa, nu fusese deloc ușor. Ca să mai economisească, cei doi făcuseră singuri o parte din muncă. Mergeau acolo după serviciu, lucrau sâmbăta și duminica, uneori pe vânt, alteori pe ploaie, cu palmele crăpate și spatele înțepenit.
Raluca ajunsese să folosească și banii primiți moștenire. După ce se vânduse apartamentul bunicii ei, partea care îi revenise o pusese, fără să clipească prea mult, în casă.
Dar când locuința fusese, în sfârșit, suficient de terminată încât să poată intra în ea, amândoi au simțit că fiecare seară petrecută printre saci de ciment și fiecare weekend pierdut meritase.
Sigur, casa nu era gata în cel mai strict sens al cuvântului. Mai rămăseseră mici lucruri de rezolvat, finisaje, detalii, colțuri care încă așteptau atenție. Însă se putea locui acolo. Se putea dormi, găti, primi oameni dragi. Iar pentru ei asta era deja o minune.
Începuseră să rămână peste noapte în casa nouă și să-și cheme prietenii în vizită. Singurul lucru care o durea pe Raluca era că părinții lui Andrei nu îi ajutaseră nici măcar o dată, deși fuseseră rugați de mai multe ori.
Pentru socri, mereu apărea câte ceva urgent. Nu veniseră nici la gard, nici la plantat tuia, nici măcar când trebuia adus frigiderul. Aveau un Duster încăpător și remorcă, exact ce le-ar fi trebuit tinerilor la casă, în afara orașului. Până la urmă, Raluca și Andrei plătiseră transport separat.
— Cum să fie mereu ocupați? Cu ce? Sunt pensionari amândoi! se mira Raluca, încercând să-și alunge iritarea.
— N-or să mintă chiar așa, răspundea Andrei, ridicând din umeri.
Raluca își spunea că, poate, oamenii chiar aveau treburile lor și că se nimerea prost de fiecare dată când ei cereau ajutor. Dar îndoiala rămânea acolo, mică și încăpățânată, ca un fir de praf sub pleoapă.
— Ralu, azi aduc televizorul cel nou. Poți să-l primești tu? întrebă Andrei într-o dimineață, pregătindu-se de serviciu și mușcând pe fugă dintr-o felie de pâine cu cașcaval, în bucătăria lor luminoasă.
— Da, sigur. Pe la ce oră?
— Au zis după prânz. Între trei și opt seara. Le-am dat numărul tău, au promis că sună cu o oră înainte.
— Bine. Uite, ți-am pus și caserola cu mâncare.
— Mulțumesc. Gata, am fugit, spuse Andrei, o sărută repede pe obraz și ieși grăbit.
Pe la patru după-amiaza, cineva bătu la ușă.
Raluca era convinsă că venise livrarea. I se păru ciudat doar că nu o sunase nimeni înainte, așa cum promiseseră.
Deschise ușa. În prag stăteau părinții lui Andrei, Elena și Gheorghe.
— Vai, rosti Raluca, luată complet prin surprindere, și în loc de salut nu reuși decât să scoată un oftat scurt.
— Bună, Ralucuța! Nu ne mai recunoști? V-ați ajuns, așa-i? zâmbi Elena larg, privind-o de sus până jos.
— Iertați-mă, bineînțeles că v-am recunoscut. Doar că nu mă așteptam să veniți.
— Și în casă ne primești? întrebă Gheorghe, făcându-i cu ochiul.
— Da, sigur, poftiți, spuse Raluca, încă buimacă, dându-se din ușă.
Socrii intrară în livingul mare, deschis spre bucătărie, și începură imediat să privească în jur, cu ochi iscoditori.
— Măi, dar frumos mai aveți aici! exclamă Elena, clătinând din cap cu admirație. Bine ați făcut că ați ridicat casă, nu că v-ați înghesuit într-un apartament. Casa e casă! Spațiu, aer, loc pentru toată lumea!
— Da… răspunse Raluca încet.
— Și noi când putem să ne mutăm în casa voastră nouă? întrebă Gheorghe direct, ca și cum ar fi vorbit despre vreme.
— Poftim? se încordă Raluca.
— Păi, dacă tot ați terminat, ne-am gândit că în curând o să ne chemați și pe noi la voi, explică el, de parcă lucrul era firesc.
— Noi nu prea am proiectat casa pentru patru persoane, spuse Raluca, tulburată de întrebare.
— Ei, ce suntem noi, boieri? râse socrul. O cameră ne ajunge cu vârf și îndesat!
— Ralucuțo, noi ne-am gândit să ne mai rotunjim și noi pensia, adăugă Elena. Dăm apartamentul nostru din bloc în chirie, dacă tot avem unde sta.
— Ați discutat asta cu Andrei? întrebă Raluca, simțind cum i se strânge stomacul. Ideea o respingea din toate fibrele ei.
— Încă nu, dar n-o să fie împotrivă. Îmi cunosc eu băiatul, spuse Gheorghe sigur pe el.
Raluca rămase fără cuvinte în fața unei asemenea îndrăzneli. Nu puseseră umărul la nimic, nici măcar o singură zi, iar acum voiau nu doar să se instaleze în casa lor, ci și să câștige bani de pe urma acestei mutări.
Nu găsi puterea să le răspundă pe loc. Se agăță cu disperare de gândul că Andrei va pune lucrurile la punct.
— Ce, suntem străini? se supără Gheorghe. Măcar un ceai puteai să ne pui pe masă!
— Da, desigur, murmură Raluca, supusă, de parcă nu s-ar fi aflat chiar în casa ei.
Socrii se așezară fără grabă la masa din bucătărie și își băură ceaiul, lăsându-se comod pe spate, ca și cum locul le aparținea deja. Atunci sună telefonul.
Șoferul de la livrare își ceru scuze că uitase să anunțe din timp și îi spuse că ajunsese în fața porții.
Raluca ieși să primească televizorul. Curierii duseră cutia mare în casă, o așezară lângă perete și plecară politicos.
— Aoleu, ce namilă! se minună Gheorghe. Unde îl puneți?
— Aici, spuse Raluca, arătând spre peretele gol.
— Perfect! Seara stăm pe canapea și ne uităm la știri.
— De fapt, nu aveam de gând să tragem antenă.
— Hai, măi, ce glumă-i asta? Și la ce vă uitați? La ecran negru?
— Nu. Filme, seriale, clipuri, aplicații. Acum nu se mai uită aproape nimeni la televizor așa. Poate doar oamenii foarte în vârstă, spuse Raluca, ridicând din umeri.
— Atunci noi suntem ăia! râse Elena. Lasă, vorbesc eu cu Andrei să ne pună antenă.
Raluca începuse să numere minutele până la întoarcerea soțului. Se ruga în gând să nu rămână peste program. Din fericire, mașina lui se auzi în curte la ora obișnuită.
— A venit Andrei! spuse ea repede, de parcă vestea o salva.
Se repezi spre hol să-l întâmpine.
— Ai tăi au venit și vor să se mute la noi, îi șopti ea, cu brațele în jurul gâtului lui.
— Ce?! izbucni Andrei.
— Vorbește mai încet. Îți spun ei imediat.
— De când până când? întrebă el, intrând în living.
— Am venit și noi să vedem palatul vostru, zise Gheorghe, mulțumit. Ne place. Foarte frumos v-a ieșit!
— Care palat? Când o să apară un copil, o să ni se pară și nouă casa mică, răspunse Andrei cu prudență.
— Ei, lasă, nu exagera! Aveți sus încă două camere, interveni Elena.
— Da. Una va fi camera copilului, cealaltă e pentru musafiri. La noi rămân des prieteni peste noapte, mai facem câte o petrecere. Suntem tineri, zâmbi Andrei.
— A, dar nouă nu ne place gălăgia, spuse Elena, aruncându-i o privire soțului.
— Așa e. Va trebui să fiți și voi mai cuminți, aprobă Gheorghe.
— De ce ar trebui? se miră Andrei, privindu-i fix.
— I-am spus deja Ralucăi. Vrem să ne mutăm la voi, iar apartamentul nostru să-l închiriem. Mai facem și noi un ban în plus, declară Gheorghe cu o siguranță care o făcu pe Raluca să-și muște buza.
— Nu avem loc, răspunse Andrei simplu, ridicând din umeri.
— Măi, băiatule, cum poți să spui așa ceva? Pentru părinții tăi chiar nu se găsește o cameră? se jelui Elena.
— Pentru părinții mei s-a găsit vreodată timp să ne ajute? întrebă Andrei tăios. Nici frigiderul n-ați putut să ni-l aduceți! N-ați trecut pe aici nici măcar o dată când aveam nevoie de voi, iar acum vreți să câștigați bani stând în casa noastră? Nu, mamă. Nu merge așa. Vă iubesc, firește, dar loc pentru voi aici nu este.
Gheorghe și Elena se priviră scurt.
— Hai, Elena, mergem, spuse bărbatul sec.
— Hai.
Se ridicară în tăcere, cu spatele drept și chipurile împietrite, apoi se îndreptară spre ieșire cu o mândrie rănită, de parcă ei fuseseră cei nedreptățiți.
Când mașina lor dispăru de pe alee, Raluca se repezi la Andrei și îl îmbrățișă strâns.
— Îți mulțumesc enorm! Sincer, mi-a fost teamă că o să le iei partea. Sunt părinții tăi, până la urmă!
— De ce aș fi făcut asta? Am văzut cât te durea de fiecare dată când refuzau să ne ajute. De ce ar trebui să îi primesc aici pentru un motiv atât de absurd? „Vrem să mai câștigăm ceva” e un motiv să te muți peste copiii tăi?
— Mulțumesc, repetă Raluca, lipindu-se și mai tare de el.
— N-ai pentru ce, zâmbi Andrei. Dar, ca semn de recunoștință, poți să-mi dai ceva de mâncare. Mor de foame.