Am divorțat de soția mea acum mai bine de zece ani. Ne-am despărțit omenește, fără țipete, fără împărțit farfurii, fără procese care să se întindă la nesfârșit. De atunci, viața mea a curs singură, într-un ritm pe care îl cunoșteam pe de rost.
Am patruzeci și șapte de ani. Locuiesc în apartamentul meu, un două camere obișnuit. L-am reparat cu mâinile mele: am schimbat instalația electrică, am pus țevi noi, am lipit tapet, am refăcut podelele. Am și mașină — o Dacia Logan veche, cam obosită la exterior, dar încă sprintenă, pentru că am avut mereu grijă de ea. Pe scurt, trăiam normal. Nu luxos, dar nici mai rău decât alții.
N-am fost niciodată genul de bărbat pierdut în fața unei cratițe sau a unei cârpe de praf. Pot să fac o ciorbă bună, pot să coc o plăcintă dacă am chef. Spălatul, călcatul, curățenia — toate astea nu m-au speriat niciodată. La mine în casă a fost mereu ordine. Praful și vasele murdare uitate în chiuvetă mă scoteau din sărite.
Zece ani mi-am ținut singur casa, mi-am împărțit singur banii, mi-am cumpărat mâncare, mi-am plătit întreținerea și, după cum se vede, nu m-am înecat în mizerie.
Acum șase luni am cunoscut-o pe Mariana. Avea patruzeci și trei de ani și lucra casieră-șefă într-un magazin de bricolaj. Era o femeie plăcută, îngrijită, vorbăreață, știa să se facă remarcată fără să pară vulgară. Am început să ieșim împreună, ne plimbam seara, apoi tot mai des rămânea la mine peste weekend.
La început, totul părea chiar frumos. Apoi am început să observ lucruri mărunte, ciudate, care mă nelinișteau. Siguranța aceea simplă, bărbătească, pe care o avusesem mereu, a început să se topească încet, ca zăpada sub soarele de martie.
Calul troian numit „grijă de femeie”
Totul a pornit, cel puțin la suprafață, din intenții bune. Mariana s-a hotărât să mă ajute prin casă. Firește că nu m-am opus. Vii după o zi de muncă, iar în bucătărie miroase a mâncare caldă și a aluat copt. Ce bărbat s-ar supăra pentru asta?
Îi mulțumeam, îi aduceam flori, încercam să o bucur cu mici cadouri după salariu.
Numai că, treptat, grija ei s-a transformat în ceva apăsător, aproape sufocant. Mariana a început să mă împingă, metodic, afară din propria mea viață domestică. Și o făcea ca o învățătoare aspră care prinde din nou elevul leneș fără tema făcută.
Într-o zi mi-am pus hainele în mașina de spălat. Am turnat detergentul pe care îl foloseam de ani întregi și am ales temperatura. Mariana a intrat aproape în fugă în baie, a apăsat pe anulare și a oftat adânc, dându-și ochii peste cap.
— Sergiu, ce faci acolo? a spus ea pe un ton mustrător. Cine spală rufe colorate cu detergentul ăsta? Strici materialul, ies culorile, se pătează tot. Dă-te la o parte de lângă mașină, mă ocup eu. Voi, bărbații, sunteți ca niște pisoi orbi în casă. Dacă nu eram eu, îți distrugeai demult toate hainele bune.
Atunci am încercat să fac o glumă. I-am spus că spăl cu detergentul acela de zece ani și, până atunci, nicio cămașă nu dispăruse în neant. Dar m-a privit cu o milă atât de îngăduitoare, încât mi s-a strâns ceva în piept de neplăcere.
Am tăcut și am ieșit din baie. Nu voiam să mă cert pentru o tură de rufe.
După aceea, lucrurile s-au înrăutățit. Am mers la supermarketul din apropiere să cumpărăm provizii pentru o săptămână. Am luat de pe raft un pachet de unt. Ambalaj albastru, cunoscut — cumpăram sortimentul acela de vreo cinci ani și îmi plăcea gustul. Mariana mi l-a smuls imediat din mână, l-a întors pe toate părțile în fața ochilor și a țăcănit nemulțumită din limbă.
— Tu citești vreodată ce scrie aici? E plin de grăsimi vegetale. Nu știi deloc să alegi mâncare. Dacă te trimit singur la cumpărături, într-o zi ne otrăvești pe amândoi. Pune-l la loc, aleg eu un unt normal.
Și l-am pus. Eu, bărbat în toată firea, stăteam în mijlocul magazinului cu căruciorul în față și mă simțeam vinovat din cauza unui pachet de unt.
Fraza ei preferată, „Fără mine ești pierdut”, a început să se audă aproape zilnic în apartamentul meu. O spunea pentru orice nimic. Tăiam pâinea prea gros, cumpăram hârtie igienică nepotrivită, ștergeam greșit pervazul, puneam cana curată pe alt raft decât voia ea.
— Sergiu, cine spală tigaia în halul ăsta? Uite, pe margine a rămas grăsime. Ce te-ai face fără mine? Te-ar înghiți jegul.
— Iar ai luat ceaiul ăsta ieftin la plic. Ți-am spus să cumperi ceai bun, din frunze mari. N-ai niciun pic de gust. Zău că nu pricep cum ai trăit înainte să apar eu.
La început mă enerva. Apoi a început să mă înfurie de-a binelea. Iar după un timp, spre groaza mea, am început chiar să cred.
Luna trecută, robinetul vechi din bucătărie a început să curgă. N-avea rost să-l mai repar — filetul era ros complet. Am plecat la magazinul de bricolaj să iau unul nou, iar Mariana a hotărât să vină cu mine. Instalații schimbasem mereu singur; pentru mine era o treabă de un sfert de oră.
Ajungem la raftul cu baterii de chiuvetă. Iau una grea, din alamă, verific mânerele, mă uit cum se mișcă piesele. Lângă noi apare un vânzător în tricoul magazinului.