Am divorțat de soția mea acum mai bine de zece ani. Ne-am despărțit omenește, fără țipete, fără împărțit farfurii, fără procese care să se întindă la nesfârșit. De atunci, viața mea a curs singură, într-un ritm pe care îl cunoșteam pe de rost.
Am patruzeci și șapte de ani. Locuiesc în apartamentul meu, un două camere obișnuit. L-am reparat cu mâinile mele: am schimbat instalația electrică, am pus țevi noi, am lipit tapet, am refăcut podelele. Am și mașină — o Dacia Logan veche, cam obosită la exterior, dar încă sprintenă, pentru că am avut mereu grijă de ea. Pe scurt, trăiam normal. Nu luxos, dar nici mai rău decât alții.
N-am fost niciodată genul de bărbat pierdut în fața unei cratițe sau a unei cârpe de praf. Pot să fac o ciorbă bună, pot să coc o plăcintă dacă am chef. Spălatul, călcatul, curățenia — toate astea nu m-au speriat niciodată. La mine în casă a fost mereu ordine. Praful și vasele murdare uitate în chiuvetă mă scoteau din sărite.
Zece ani mi-am ținut singur casa, mi-am împărțit singur banii, mi-am cumpărat mâncare, mi-am plătit întreținerea și, după cum se vede, nu m-am înecat în mizerie.
Acum șase luni am cunoscut-o pe Mariana. Avea patruzeci și trei de ani și lucra casieră-șefă într-un magazin de bricolaj. Era o femeie plăcută, îngrijită, vorbăreață, știa să se facă remarcată fără să pară vulgară. Am început să ieșim împreună, ne plimbam seara, apoi tot mai des rămânea la mine peste weekend.
La început, totul părea chiar frumos. Apoi am început să observ lucruri mărunte, ciudate, care mă nelinișteau. Siguranța aceea simplă, bărbătească, pe care o avusesem mereu, a început să se topească încet, ca zăpada sub soarele de martie.
Calul troian numit „grijă de femeie”
Totul a pornit, cel puțin la suprafață, din intenții bune. Mariana s-a hotărât să mă ajute prin casă. Firește că nu m-am opus. Vii după o zi de muncă, iar în bucătărie miroase a mâncare caldă și a aluat copt. Ce bărbat s-ar supăra pentru asta?
Îi mulțumeam, îi aduceam flori, încercam să o bucur cu mici cadouri după salariu.
Numai că, treptat, grija ei s-a transformat în ceva apăsător, aproape sufocant. Mariana a început să mă împingă, metodic, afară din propria mea viață domestică. Și o făcea ca o învățătoare aspră care prinde din nou elevul leneș fără tema făcută.
Într-o zi mi-am pus hainele în mașina de spălat. Am turnat detergentul pe care îl foloseam de ani întregi și am ales temperatura. Mariana a intrat aproape în fugă în baie, a apăsat pe anulare și a oftat adânc, dându-și ochii peste cap.
— Sergiu, ce faci acolo? a spus ea pe un ton mustrător. Cine spală rufe colorate cu detergentul ăsta? Strici materialul, ies culorile, se pătează tot. Dă-te la o parte de lângă mașină, mă ocup eu. Voi, bărbații, sunteți ca niște pisoi orbi în casă. Dacă nu eram eu, îți distrugeai demult toate hainele bune.
Atunci am încercat să fac o glumă. I-am spus că spăl cu detergentul acela de zece ani și, până atunci, nicio cămașă nu dispăruse în neant. Dar m-a privit cu o milă atât de îngăduitoare, încât mi s-a strâns ceva în piept de neplăcere.
Am tăcut și am ieșit din baie. Nu voiam să mă cert pentru o tură de rufe.
După aceea, lucrurile s-au înrăutățit. Am mers la supermarketul din apropiere să cumpărăm provizii pentru o săptămână. Am luat de pe raft un pachet de unt. Ambalaj albastru, cunoscut — cumpăram sortimentul acela de vreo cinci ani și îmi plăcea gustul. Mariana mi l-a smuls imediat din mână, l-a întors pe toate părțile în fața ochilor și a țăcănit nemulțumită din limbă.
— Tu citești vreodată ce scrie aici? E plin de grăsimi vegetale. Nu știi deloc să alegi mâncare. Dacă te trimit singur la cumpărături, într-o zi ne otrăvești pe amândoi. Pune-l la loc, aleg eu un unt normal.
Și l-am pus. Eu, bărbat în toată firea, stăteam în mijlocul magazinului cu căruciorul în față și mă simțeam vinovat din cauza unui pachet de unt.
Fraza ei preferată, „Fără mine ești pierdut”, a început să se audă aproape zilnic în apartamentul meu. O spunea pentru orice nimic. Tăiam pâinea prea gros, cumpăram hârtie igienică nepotrivită, ștergeam greșit pervazul, puneam cana curată pe alt raft decât voia ea.
— Sergiu, cine spală tigaia în halul ăsta? Uite, pe margine a rămas grăsime. Ce te-ai face fără mine? Te-ar înghiți jegul.
— Iar ai luat ceaiul ăsta ieftin la plic. Ți-am spus să cumperi ceai bun, din frunze mari. N-ai niciun pic de gust. Zău că nu pricep cum ai trăit înainte să apar eu.
La început mă enerva. Apoi a început să mă înfurie de-a binelea. Iar după un timp, spre groaza mea, am început chiar să cred.
Luna trecută, robinetul vechi din bucătărie a început să curgă. N-avea rost să-l mai repar — filetul era ros complet. Am plecat la magazinul de bricolaj să iau unul nou, iar Mariana a hotărât să vină cu mine. Instalații schimbasem mereu singur; pentru mine era o treabă de un sfert de oră.
Ajungem la raftul cu baterii de chiuvetă. Iau una grea, din alamă, verific mânerele, mă uit cum se mișcă piesele. Lângă noi apare un vânzător în tricoul magazinului.
— E o alegere bună, zice băiatul. O luați? Să v-o duc la casă?
Tocmai deschisesem gura să răspund, când Mariana a intervenit.
— Doamna știe mai bine! a anunțat ea tare, cât să audă jumătate de raion. Tinere, nu-l ascultați, nu se pricepe deloc la instalații. Sergiu, pune prostia aia înapoi! Într-o lună începe să curgă. Ne trebuie asta, cu cartuș ceramic. Fără mine cumpărai acum un gunoi și inundam vecinii de dedesubt!
Vânzătorul s-a uitat la mine cu o compătimire pe care n-a încercat nici măcar s-o ascundă. Oamenii de pe culoarul alăturat s-au întors spre vocea ei. Iar eu stăteam cu bateria aceea în mână și mă simțeam ca ultimul prost.
Experiența mea, autoritatea mea, siguranța mea normală de adult fuseseră întinse pe jos și călcate în picioare din cauza unei bucăți de metal, în fața unor străini.
Am pus robinetul înapoi fără să mai spun nimic, m-am întors și am ieșit în parcare. Mariana a cumpărat singură ce voia. Tot drumul spre casă mi-a ținut o predică lungă despre faptul că mă aprind din nimic și nu știu să prețuiesc sfaturile ei.
După întâmplarea din magazin, m-am surprins cu un gând atât de absurd, încât m-a speriat. Într-o miercuri, după serviciu, am intrat într-un magazin alimentar să iau pâine și lapte. Și am rămas în fața frigiderului cu lactate aproape zece minute. Pur și simplu stăteam acolo și îmi era frică să întind mâna după o pungă.
În cap mi se învârtea aceeași idee ridicolă: „Dacă Mariana spune că laptele e prost? Dacă iar aleg grăsimea greșită sau nu mă uit bine la termen? Poate ar fi mai bine s-o sun și s-o întreb?”
Am scos telefonul, m-am uitat la ecranul negru și atunci parcă m-am trezit dintr-un somn urât.
Ce se întâmpla cu mine? Eu îmi reparasem singur mașina, în garajul rece, cu mâinile amorțite. Îl ajutasem pe fratele meu să ridice o anexă la țară, de la temelie până la acoperiș. Iar acum stăteam într-un magazin și mă temeam să cumpăr o pungă de lapte, pentru că o femeie mă convinsese că sunt un neajutorat în propria casă.
Atunci am înțeles ceva limpede: nu mai voiam să mă întorc în apartamentul meu. Nu voiam să ascult iar o lecție nesfârșită despre cum respir greșit, cumpăr greșit și calc greșit pe podea.
Aveam zi liberă. Mariana era la magazinul ei. M-am gândit să pregătesc o cină bună, poate mai domolesc atmosfera din casă. Am cumpărat ceafă de porc, cartofi și ciuperci champignon proaspete. Le-am curățat, le-am tăiat în bucăți mari și am făcut o friptură la tigaie cum trebuie.
Mirosea atât de bine, încât probabil tot blocul înghițea în sec pe scară. Am spălat vasele, am șters chiuveta până a rămas uscată și am pus masa.
Seara a venit Mariana. Și-a dat jos pardesiul și a intrat în bucătărie. Nici măcar nu s-a uitat la masa pregătită și la mâncarea fierbinte. Privirea ei, ca un radar, a început imediat să caute ce făcusem greșit.
S-a apropiat de aragaz, a trecut cu degetul peste faianța de lângă ochiul din spate și s-a strâmbat dezgustată. Acolo rămăsese, într-adevăr, o picătură minusculă de grăsime întărită de la carne.
— Sergiu, ce-i asta? mi-a arătat degetul. Așa se gătește? Probabil ți-a sărit uleiul până în tavan. Abia ieri am frecat totul aici. Ești ca un copil murdar, după tine trebuie să stau jumătate de zi cu clorul în mână. Ce te-ai face fără mine? Ai trăi într-o cocioabă și ai mânca crenvurști cruzi. Nu ești în stare să faci nimic cum trebuie singur!
M-am uitat la ea și, dintr-odată, n-am mai simțit furie. Doar o oboseală imensă, grea, ca o piatră.
— Știi ceva, Mariana? Ai dreptate. Înainte să apari tu, trăiam într-un adevărat iad.
— Exact! și-a ridicat ea bărbia, triumfătoare.
— Da, am dat eu încet din cap. Dormeam pe o saltea murdară, fără cearșaf. Rodeam coji uscate. Mergeam la serviciu îmbrăcat în saci rupți de făină. Beam apă din bălțile din fața blocului. Și apoi ai apărut tu, toată în alb, și m-ai salvat.
A amuțit brusc. A înțeles că îmi băteam joc de ea.
— Ce tot spui acolo? s-a încruntat.
— Dar tu ce tot spui? Am locuit zece ani în apartamentul ăsta. Singur. Și mereu a fost curat, liniște și mâncare pe masă. Nu-mi trebuie bonă douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Tu încerci să faci din mine un prost neputincios.
— Eu am grijă de tine! a izbucnit ea, aproape țipând. Îmi pun sufletul în casa asta, iar tu ești un butuc nerecunoscător! Fără mine, a doua zi te pierzi!
— Fără tine, în sfârșit o să pot respira. Strânge-ți lucrurile, Mariana. Se pare că nepriceperea mea domestică e incurabilă. Du-te și salvează pe altcineva.
A țipat, a plâns, m-a acuzat că sunt rece și fără inimă. A spus că nu voi mai găsi niciodată o femeie atât de bună și de gospodină ca ea. După o oră, a venit un taxi după ea și a plecat.
Mi-am pus friptură într-o farfurie adâncă și am început să mănânc în liniște. Nu mai stătea nimeni lângă mine să-mi explice cum se ține corect furculița.
V-ați întâlnit vreodată cu o asemenea „grijă” care te sufocă într-o relație? Credeți că asta este iubire și grijă adevărată — sau, până la urmă, doar control?