— E o alegere bună, zice băiatul. O luați? Să v-o duc la casă?
Tocmai deschisesem gura să răspund, când Mariana a intervenit.
— Doamna știe mai bine! a anunțat ea tare, cât să audă jumătate de raion. Tinere, nu-l ascultați, nu se pricepe deloc la instalații. Sergiu, pune prostia aia înapoi! Într-o lună începe să curgă. Ne trebuie asta, cu cartuș ceramic. Fără mine cumpărai acum un gunoi și inundam vecinii de dedesubt!
Vânzătorul s-a uitat la mine cu o compătimire pe care n-a încercat nici măcar s-o ascundă. Oamenii de pe culoarul alăturat s-au întors spre vocea ei. Iar eu stăteam cu bateria aceea în mână și mă simțeam ca ultimul prost.
Experiența mea, autoritatea mea, siguranța mea normală de adult fuseseră întinse pe jos și călcate în picioare din cauza unei bucăți de metal, în fața unor străini.
Am pus robinetul înapoi fără să mai spun nimic, m-am întors și am ieșit în parcare. Mariana a cumpărat singură ce voia. Tot drumul spre casă mi-a ținut o predică lungă despre faptul că mă aprind din nimic și nu știu să prețuiesc sfaturile ei.
După întâmplarea din magazin, m-am surprins cu un gând atât de absurd, încât m-a speriat. Într-o miercuri, după serviciu, am intrat într-un magazin alimentar să iau pâine și lapte. Și am rămas în fața frigiderului cu lactate aproape zece minute. Pur și simplu stăteam acolo și îmi era frică să întind mâna după o pungă.
În cap mi se învârtea aceeași idee ridicolă: „Dacă Mariana spune că laptele e prost? Dacă iar aleg grăsimea greșită sau nu mă uit bine la termen? Poate ar fi mai bine s-o sun și s-o întreb?”
Am scos telefonul, m-am uitat la ecranul negru și atunci parcă m-am trezit dintr-un somn urât.
Ce se întâmpla cu mine? Eu îmi reparasem singur mașina, în garajul rece, cu mâinile amorțite. Îl ajutasem pe fratele meu să ridice o anexă la țară, de la temelie până la acoperiș. Iar acum stăteam într-un magazin și mă temeam să cumpăr o pungă de lapte, pentru că o femeie mă convinsese că sunt un neajutorat în propria casă.
Atunci am înțeles ceva limpede: nu mai voiam să mă întorc în apartamentul meu. Nu voiam să ascult iar o lecție nesfârșită despre cum respir greșit, cumpăr greșit și calc greșit pe podea.
Aveam zi liberă. Mariana era la magazinul ei. M-am gândit să pregătesc o cină bună, poate mai domolesc atmosfera din casă. Am cumpărat ceafă de porc, cartofi și ciuperci champignon proaspete. Le-am curățat, le-am tăiat în bucăți mari și am făcut o friptură la tigaie cum trebuie.
Mirosea atât de bine, încât probabil tot blocul înghițea în sec pe scară. Am spălat vasele, am șters chiuveta până a rămas uscată și am pus masa.
Seara a venit Mariana. Și-a dat jos pardesiul și a intrat în bucătărie. Nici măcar nu s-a uitat la masa pregătită și la mâncarea fierbinte. Privirea ei, ca un radar, a început imediat să caute ce făcusem greșit.
S-a apropiat de aragaz, a trecut cu degetul peste faianța de lângă ochiul din spate și s-a strâmbat dezgustată. Acolo rămăsese, într-adevăr, o picătură minusculă de grăsime întărită de la carne.
— Sergiu, ce-i asta? mi-a arătat degetul. Așa se gătește? Probabil ți-a sărit uleiul până în tavan. Abia ieri am frecat totul aici. Ești ca un copil murdar, după tine trebuie să stau jumătate de zi cu clorul în mână. Ce te-ai face fără mine? Ai trăi într-o cocioabă și ai mânca crenvurști cruzi. Nu ești în stare să faci nimic cum trebuie singur!
M-am uitat la ea și, dintr-odată, n-am mai simțit furie. Doar o oboseală imensă, grea, ca o piatră.
— Știi ceva, Mariana? Ai dreptate. Înainte să apari tu, trăiam într-un adevărat iad.
— Exact! și-a ridicat ea bărbia, triumfătoare.
— Da, am dat eu încet din cap. Dormeam pe o saltea murdară, fără cearșaf. Rodeam coji uscate. Mergeam la serviciu îmbrăcat în saci rupți de făină. Beam apă din bălțile din fața blocului. Și apoi ai apărut tu, toată în alb, și m-ai salvat.
A amuțit brusc. A înțeles că îmi băteam joc de ea.
— Ce tot spui acolo? s-a încruntat.
— Dar tu ce tot spui? Am locuit zece ani în apartamentul ăsta. Singur. Și mereu a fost curat, liniște și mâncare pe masă. Nu-mi trebuie bonă douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Tu încerci să faci din mine un prost neputincios.
— Eu am grijă de tine! a izbucnit ea, aproape țipând. Îmi pun sufletul în casa asta, iar tu ești un butuc nerecunoscător! Fără mine, a doua zi te pierzi!
— Fără tine, în sfârșit o să pot respira. Strânge-ți lucrurile, Mariana. Se pare că nepriceperea mea domestică e incurabilă. Du-te și salvează pe altcineva.
A țipat, a plâns, m-a acuzat că sunt rece și fără inimă. A spus că nu voi mai găsi niciodată o femeie atât de bună și de gospodină ca ea. După o oră, a venit un taxi după ea și a plecat.
Mi-am pus friptură într-o farfurie adâncă și am început să mănânc în liniște. Nu mai stătea nimeni lângă mine să-mi explice cum se ține corect furculița.
V-ați întâlnit vreodată cu o asemenea „grijă” care te sufocă într-o relație? Credeți că asta este iubire și grijă adevărată — sau, până la urmă, doar control?