O singură farfurie de ciorbă pentru mine și nepotul meu? Chiar nu-ți pasă deloc!
„Da, Alina. Mi-e milă.” În timp ce Galina îi ținea ușa închisă, răspunse sec. „Când nu ai fost aici, multe s-au schimbat. Amintește-ți, nu tu m-ai dat afară din casa și viața mea? Și atunci de ce vii acum cu pretenții?”
Alina înălță ochii, ca o fetiță răsfățată căreia i se explică de sute de ori cum să se poarte. În fond, nu s-a schimbat deloc: „Totul mi se cuvine” — atitudinea ei nu era deloc matură.
„Mamă, serios? Eram însărcinată! Hormoni, nervi… nici nu-mi amintesc ce am spus!”
„Dar eu îmi amintesc. Fiecare cuvânt. Cum că sunt fără inimă, cum că vreau să-l duc pe nepot în groapă… și asta e spus blând. Dacă sunt așa de îngrozitoare, de ce ai venit la mine?”
„Doamne, mamă! Ești adultă, ar fi trebuit să înțelegi! Ai născut și tu, știi cum e când starea ta oscilează.”
Și din nou Alina o învinovăți. Parcă Galina trebuia să suporte, să se supună și să se închine în fața fiicei. Dar Galina era sătulă.
„Te înțeleg perfect”, spuse încet, cu brațele încrucișate, „dar nu iert. Pot să te ajut cu bani. Puțin. În casă însă nu vei intra.”
Nu era vorba doar de apartament. Galina nu putea să-și primească fiica înapoi în viață, știind că Alina va începe să preseze, să ceară și să distrugă tot ce Galina construise.
„Puțin cât?”
„Treizeci de mii. Suficient să te ții pe picioare.”
„Și nici pe o lună nu ajunge! Bine, rabd. Dar cum poți face asta cu nepotul?!” strigă Alina din nou.
„Cine vrea, se descurcă și cu un ban. Dacă ți-e puțin, descurcă-te singură.” Și trânti ușa.
„Bine! Mă descurc! Dar amintește-ți: bărbații vin și pleacă, iar paharul de apă în bătrânețe îl dau copiii. Și tu nu vei avea pe cine să-l aducă. Rămâi singură și vei aminti de mine!” țipă Alina de după ușă.
Pașii se stinseră. Galina se sprijini de perete și mușcă buza ca să nu plângă. Durerea era prezentă, dar prăpastia dintre ele exista deja de mult timp.
Alina fusese mereu răsfățată. Bunicile alergau la primul strigăt, bunicii o purtau în brațe, iar tatăl… El pur și simplu nu știa să-i refuze. Nu-i plăcea rochia? Se cumpăra alta. Sparge telefonul în isterie? Luăm altul. Vrea o pisică? Sigur, alegi rasa.
Nu e de mirare că Alina era „fetița tatei”. Dacă mama interzicea ceva, ea fugea la tată și primea tot ce voia.
Părinții se certau des din cauza asta. Victor era un soț și tată bun, dar în educația fiicei nu vedea limite.
„Victor, de ce i-ai dat bani pentru concert? Ai fi putut să mă întrebi!” se revolta Galina. „I-am interzis să meargă. Nu e vorba de bani, ci că am rugat să meargă la mama ta la cabană, și ea mi-a zis: ‘Mergeți voi dacă vreți’.”
Victor încruntă sprâncenele, știind că fiica exagera, dar se feri să intervină: „Lasă, amintește-ți cum eram la vârsta ei. Să fie copil cât poate. Va crește, va zbura din cuib și gata.”
Victor murise când Alina avea paisprezece ani. De atunci, totul s-a stricat. Fiica fusese dificilă și înainte, dar după moartea tatălui părea că totul e vina mamei. Răceală? „Tu ai adus germenii de la serviciu.” Despărțire? „Nu m-ai lăsat să merg la petreceri.” Eșec la examen? Tot vina mamei.
Toți profesorii particulari erau angajați, dar ea se pregătea singură. Nu e de mirare că notele erau mici, se plângea Alina.
Galina nu spera la o bursă. Economiile ei și ale soțului erau deja puse deoparte.
„De ce ai nevoie de diploma ei?” se mira prietena. „Scuză-mă, dar Alina nu e academică. Dacă ar pica anul trei, banii se vor pierde.”
„Să studieze. Eu nu pentru ea, ci pentru Victor. Nu i-ar fi iertat dacă aș fi lăsat-o să iasă în lume fără nimic.”
Galina lucra la două locuri ca să-și întrețină fiica studentă. Colegii o admirau, o numeau eroină. Dar ea se temea să rămână singură. În afară de Alina, nu avea pe nimeni.
La al doilea an, fiica anunță că vrea să locuiască separat cu o prietenă, ale cărei părinți închiriaseră un apartament. Galina era împotrivă, dar nu avea ce face: fiica era adultă.
Mai târziu, „prietena” se numea Dima. Iar un an mai târziu, Alina anunță că e însărcinată.
„Mamă, imaginează-ți! Vom avea un copil!” strălucea ea.
Picioarele Galinei se înmoaie.
„Alina… nu lucrați. Unde veți locui? Din ce veți trăi?”
„Statul ne ajută, părinții lui Dima, eu puțin… și Dima va munci unde poate, răspunse fiica.”
Galina nu era mulțumită de planurile acestea. Sperase că datoria maternă se va încheia după studii, dar acum nu se vedea un final.
„Ah, mamă… apropo. Urmează plata semestrului. Îmi dai bani?”
„Ce studii? Vei merge cu căruciorul la cursuri?” se încruntă Galina. „Ia o pauză academică sau rezolvă singură problema cu copilul. Nu aveți nevoie de asta acum.”
A început scandalul. Alina țipa că mama trebuia să ajute, că după tată au rămas bani care îi aparțineau în parte. Apoi o acuză că vrea să scape de nepot. La final o numi monstru și o împinse afară.
Galina aștepta ca fiica să se liniștească. Nu. A doua zi, Alina o blocase peste tot. Galina știa adresa, putea merge, dar hotărî: destul. Nu se va mai umili.
Părea că și-a pierdut nu doar fiica, ci și sensul vieții. Dar locul gol nu rămâne niciodată neocupat.
După plecarea Alinei, Galina începu să trăiască pentru ea însăși. Se înscrie la sală. Acolo îl întâlni pe Sergiu. O ajută cu aparatul, apoi o duse acasă. Așa începu o relație care deveni oficială.
Sergiu avea zece ani mai mult. Văduv, cu fiul adult Ioan, nora Olga și nepotul Ștefan. În viața Galinei intrase o familie întreagă. Și o acceptară bine, mai ales Olga. Pentru ea, Galina nu era cumnată, ci prietenă.
Ștefan ocupă un loc special. Galina îl adora: cumpăra jucării, cocea prăjituri, mergea cu el în parc. La început Olga îl aducea doar când era necesar, apoi pur și simplu pentru că băiatul insista.
„Bunicuță, mergem azi să hrănim rațele?” întrebă el odată.
Și sufletul Galinei se încălzi. Uitase ce înseamnă iubirea sinceră a unui copil fără calcul.
Viața își recăpătă culorile. Dar la doi ani, Alina se întoarse brusc către mamă.
Se pare că Dima decisese că viața de familie nu era pentru el. Terminase studiile, schimbase mai multe joburi, apoi plecase la părinți.
Dar copilul rămăsese. Iar Alina avea nevoie de unde să locuiască.
Acum Galina înțelegea: nu e problema ei. Mai ales că fiica nu se întoarse cu scuze, ci cu noi pretenții: „Ești mamă, trebuie să…”
„Rămâi singură și vei aminti de mine” răsuna în minte. Da, era dureros. Dar Galina trecuse prin asta acum doi ani. Se va descurca.
Telefonul suna în living. Primul mesaj de la Sergiu: întreba ce să cumpere, propunea o cină romantică. Al doilea de la Olga: poza cu trei turtă dulce pictată strâmb.
„Ștefan a făcut azi la grădiniță. Una pentru mine, una pentru tata, și a treia pentru tine. Putem să trecem seara?”
Galina zâmbi fără voie. Parcă era scufundată în apă caldă. Ce să aleagă? Seara cu soțul sau întâlnirea cu familia regăsită?
Nu contează. Ambele variante erau bune. Important era altceva: înainte, Galina se temea atât de mult de singurătate, încât era gata să suporte orice doar ca să fie necesară. Acum știa: a fi necesar nu înseamnă a fi iubit.
Nu, nu era singură. Și, se pare, nu va fi niciodată.