Elena smuci ușa frigiderului și scoase castronul greu cu carnea pusă la marinat:
— Nu sunt în dispoziție? Asta e casa mea și gătesc ce cred eu că trebuie! M-am săturat să mă învârt după toate mofturile ei. Dacă doamnei Doina nu-i place rața făcută ca la mama acasă, poate să roadă covrigi uscați!
— Ema, te rog… — Andrei își trecu obosit palma peste față. — Știi foarte bine că mama are gastrită. Medicul i-a interzis mâncarea picantă. Chiar nu puteai pregăti ceva mai simplu?
— Mereu aceeași poveste! — Elena trânti castronul pe masă, iar marinada se clătină până la margine. — De Crăciunul trecut a fost „fără sare”, de ziua lui Vlad „fără grăsime”, acum „fără picant”! Dar la mine se gândește cineva? Am căutat trei zile rețeta asta și am stat o noapte întreagă să potrivesc marinada!
În bucătărie năvăli Vlad, băiețelul lor de șapte ani:
— Mami, a venit buni. Și cu ea unchiul Radu și tanti Ioana.
Elena trase aer adânc în piept, încercând să-și liniștească tremurul degetelor. Musafirii ajunseseră mai devreme decât se așteptaseră, iar ea nici măcar nu apucase să se schimbe. În plus, cearta cu Andrei îi strivise și ultima urmă de chef.
— Du-te și întâmpină-i, — îi spuse ea soțului, dând din cap spre hol. — Vin și eu imediat, doar mă aranjez puțin.
Andrei rămase o clipă în prag:
— Te rog, azi fără scene. Mama vrea să ne prezinte bărbatul din viața ei. Pentru ea contează mult.
— Am înțeles, — Elena zâmbi forțat. — Du-te. Nu-i lăsa să aștepte.
Când rămase singură, închise ochii și numără încet până la zece. Soacra ei, doamna Doina Popescu, fusese durerea ei de cap încă din primele zile ale relației cu Andrei. În cei cinci ani de căsnicie se băgase în toate: cum trebuia crescut Vlad, unde se punea biblioteca, ce ciorbă era „potrivită” pentru copil. Iar Andrei, crescut cu ideea că „mama nu te învață niciodată de rău”, îi luase arareori apărarea soției.
Bine. Astăzi e o zi specială, își spuse Elena în gând. Mai rabd. Dacă doamna Doina își face, în sfârșit, viața ei, poate ne lasă și pe noi să respirăm.
Își puse în grabă rochia pregătită, își dădu puțin ruj pe buze, își netezi buclele rebele și ieși în sufragerie cu cel mai luminos zâmbet pe care îl putea scoate din ea.
— Bună ziua, doamnă Doina! — Elena se apropie de soacră, gata s-o îmbrățișeze, dar femeia îi răspunse doar cu o înclinare rece a capului. — Mă bucur să vă văd. Radu, Ioana, bine ați venit!
Rudele lui Andrei îi zâmbiră cald. Lângă soacră stătea un bărbat necunoscut, înalt, drept, cu o barbă tunsă îngrijit și presărată cu fire argintii. Arată bine pentru aproape șaizeci de ani, observă Elena fără să vrea. Acum înțeleg de ce doamna Doina se tot întinerea în ultima vreme.
— Faceți cunoștință, — spuse soacra, așezându-și mâna pe umărul bărbatului. — El este domnul Mircea Ionescu, prietenul meu…
— Soțul tău, draga mea, — o corectă el cu blândețe. — De două săptămâni suntem cununați civil. Îmi pare foarte bine să vă cunosc. Am auzit multe despre voi de la Doina.
Elena surprinse schimbul de priviri dintre Andrei și Radu. Se vedea limpede că vestea căsătoriei mamei îi lovise ca un tunet pe cer senin.
— Felicitări! — Elena fu prima care își reveni. — E minunat! Poftiți la masă, imediat aduc aperitivele.
— Vin să te ajut, — se oferi Ioana.
În bucătărie, femeia începu imediat să șoptească:
— Nu-mi vine să cred! Tu știai că s-au căsătorit deja?
— Habar n-am avut, — răspunse Elena, scoțând farfuriile din dulap. — Cred că nici Andrei nu știa. Ai văzut ce față avea?
— Cum să nu! — pufni Ioana. — Doar doamna Doina se jura că după moartea lui Gheorghe nu se va mai mărita niciodată. „Ca tatăl vostru nu mai există bărbat pe lume” — îți amintești?
— Îmi amintesc, — dădu Elena din cap. — Dar sincer, mă bucur pentru ea. Poate de acum… — se opri, căutând cuvintele.
— …o să te lase mai în pace? — încheie Ioana în locul ei. — Să nu-ți faci iluzii. Vorbim despre doamna Doina. Ea trăiește ca să dea lecții.
Când reveni în sufragerie cu tăvile, Elena îl văzu pe Vlad arătându-i plin de entuziasm lui Mircea colecția lui de pietre:
— Pe asta am găsit-o lângă Olt, când am fost cu tata la pescuit! Iar pe asta am adus-o din excursia cu școala! Și uitați-vă la asta, parcă e o inimă!
— Ai un ochi foarte bun, Vlăduț, — zâmbi bărbatul. — Eu am fost geolog pe vremuri. Acasă am aproape un mic muzeu de minerale. Dacă părinții tăi îți dau voie, într-o zi ți-l arăt.
Elena rămase surprinsă. Doina nu lăsase niciodată pe cineva din afară să se apropie atât de ușor de nepotul ei. Își apăra cu gelozie „locul special” în viața copilului, ca și cum dragostea lui Vlad ar fi fost o proprietate.
— La masă! — anunță Elena. — Felul principal va fi gata cam în jumătate de oră.
— Și ce ai pregătit la felul doi? — întrebă doamna Doina, așezându-se, ca de obicei, în capul mesei.
— Rață la cuptor, în stil de casă, — răspunse Elena pe un ton egal. — Și budincă de cartofi.
— Rață? — soacra își strâmbă buzele. — Știi foarte bine că nu am voie picant. Și pe căldura asta… Puteai să faci o salată mai ușoară.