— Mamă, hai să schimbăm locuințele între noi. Tu stai singură într-un apartament cu două camere, noi avem doar o cameră într-un cămin. Ție ți-ar fi destul și atât, iar nouă deja nu ne mai ajunge locul.
— Mamă, hai să schimbăm locuințele între noi. Tu stai singură într-un apartament cu două camere, noi avem doar o cameră într-un cămin. Ție ți-ar fi destul și atât, iar nouă deja nu ne mai ajunge locul.
— Mamă, hai să schimbăm locuințele între noi. Tu stai singură într-un apartament cu două camere, noi avem doar o cameră într-un cămin. Ție ți-ar fi destul și atât, iar nouă deja nu ne mai ajunge locul.
— Andrei, încerca mama lui să-i explice cu glas liniștit, un apartament și o cameră de cămin nu sunt același lucru. Bucătăria e la comun, toaleta e la comun. Cum să trăiesc eu acolo?
— Te obișnuiești. Și acolo locuiesc oameni de ani întregi.
Așa a început totul. Doamna Elena Popescu stătea întinsă pe canapeaua ei, cu televizorul dat pe un nou episod din serialul polițist pe care îl urmărea cu sfințenie, când telefonul a început să sune.
— Mamă, trebuie să vorbim iar despre locuință, se auzi vocea obosită a lui Andrei.
— Andrei, dragul meu, am vorbit deja de atâtea ori. Nu vreau să schimb apartamentul.
— Mamă, dar vezi și tu că eu, Ioana și copiii nu mai încăpem. De când s-a născut al doilea copil, Matei, nu mai avem loc nici să ne întoarcem.
— Văd, sigur că văd. Dar ce legătură are apartamentul meu cu asta?
— Cum ce legătură? Tu ești singură într-un apartament cu două camere, iar noi patru stăm înghesuiți într-o cameră de cămin.
Elena oftă adânc. Discuțiile acestea începuseră cu aproape un an în urmă, pe vremea când nora ei, Ioana, era însărcinată. Atunci, pentru prima oară, Andrei îi spusese că ar fi bine să facă schimb.
— Andrei, ți-am tot explicat. Aici îmi este bine. Am lucrurile mele, obiceiurile mele, vecinii pe care îi cunosc de-o viață.
— Dar nouă nu ne este bine! Radu are deja cinci ani, are nevoie de colțul lui. Iar Matei plânge noaptea și ne trezește pe toți.
— Înțeleg că vă e greu. Dar problemele voastre trebuie să le rezolvați voi.
— Și cum să le rezolvăm, dacă nu avem bani nici pentru chirie? Eu câștig puțin, Ioana e în concediu de creștere a copilului.
— Atunci caută-ți alt serviciu.
— Mamă, ce serviciu? N-am facultate, n-am cine știe ce experiență.
Elena știa că fiul ei nu mințea. Andrei lucra electrician la o fabrică de lângă oraș și aducea acasă vreo trei mii de lei. Încearcă, dacă poți, să hrănești patru oameni din banii aceia și să mai plătești și o chirie.
— Și ce propui tu, până la urmă?
— Mamă, hai să facem schimb de locuințe. Tu ai două camere, noi avem una la cămin. Ție îți ajunge o cameră, nouă ne trebuie spațiu.
— Andrei, îl lămurea iar femeia, cu răbdarea strânsă între dinți, tu mă auzi ce-ți spun? În cămin bucătăria e comună. Baia e comună. La șaizeci și doi de ani, cum vrei să mă apuc eu de viața asta?
— Te vei obișnui. Toți s-au obișnuit acolo, te poți obișnui și tu.
— Pentru tineri e altceva. Eu nu mai sunt tânără.
— Mamă, lasă, că ești încă puternică.
— Sunt puternică, dar nu atât încât să împart chiuveta, aragazul și toaleta cu un etaj întreg.
— Mamă, dar ar fi drept, omenește, în familie!
— Drept este ca fiecare să locuiască în ce are, fiule.
— Dar suntem familie! Familia trebuie să se ajute.
— Vă ajut și acum. Câte cadouri le-am luat copiilor, de câte ori v-am adus cumpărături…
— Nu ajunge!
— Mie mi se pare că fac cât pot.
Convorbirea se încheie fără niciun rezultat. Andrei închise, iar Elena rămase cu o apăsare grea în piept. Chiar ajunsese fiul ei să creadă că ea era datoare să-și strice bătrânețea pentru confortul lor?
După o săptămână, au venit toți la ea. Ioana arăta sleită, copilul mic plângea, iar cel mare alerga prin sufragerie de parcă apartamentul bunicii ar fi fost singurul loc în care putea respira.
— Doamnă Elena, începu nora, legănându-l pe Matei în brațe, putem să mai vorbim o dată despre schimb?
— Putem vorbi, fată dragă. Dar răspunsul meu nu se schimbă.
— Dar de ce? Explicați-mi și mie.
— Pentru că aici îmi este bine. Nu vreau să dau liniștea mea pe neajunsurile altora.
— Dar sunt nepoții dumneavoastră!
— Bineînțeles că sunt. Și ce ar trebui să însemne asta?
— Nu vi se rupe inima să-i știți crescând în condițiile acelea?
Elena se uită lung la Ioana. Era o fată bună, muncită, obosită, dar uneori apăsa prea tare acolo unde știa că doare.
— Mi se rupe, spuse ea încet. Dar sunt copiii voștri. Răspunderea voastră.
— Răspunderea noastră?! se aprinse Ioana. Dar dumneavoastră ce sunteți? Străină?
— Nu sunt străină. Sunt bunică, nu mamă.
— O bunică trebuie să-și ajute nepoții!
— Îi ajut cu tot ce pot.
Andrei asculta, dar nu intervenea.
— Mamă, dacă ți-am plăti ceva în fiecare lună?
— Ce să-mi plătiți?
— O compensație. Pentru cămin. Pentru neplăceri.
— Și cât ar fi, mă rog?
— Două sute de lei pe lună.
Elena zâmbi trist.
— Două sute de lei pentru o cameră cu bucătărie comună?
— Bine, atunci cinci sute…
— Andrei, nu banii sunt problema. Eu nu vreau să-mi rup viața din rădăcini.