Mihai nu s-a mai întors. Lucrurile lui dispăruseră. În dulap atârnau doar umerașe goale. Pe noptieră era un bilețel, scrijelit în grabă pe o bucată ruptă de hârtie: N-am mai putut. Iartă-mă.
Când Elena s-a îmbolnăvit, lumea nu s-a prăbușit peste ea. A fost mai rău. Parcă, dintr-odată, lumea a uitat să mai respire.
La început a fost o moleșeală grea, o durere surdă în tot trupul, apoi febra, care nu ceda nici la pastile, nici la injecții. După aceea a venit junghiul din piept, ca și cum cineva i-ar fi înfipt acolo o tijă încinsă și ar fi răsucit-o încet, fără milă. Stătea întinsă pe canapea, învelită într-o pătură groasă, cu ochii fixați în tavan, încercând să înțeleagă: E doar o răceală? Sau începe ceva mult mai grav?
În seara aceea, Mihai a ajuns târziu acasă. Și-a aruncat geaca pe spătarul unui scaun, a trântit cheile pe comodă și, fără măcar să se apropie de ea, a spus sec:
Iar zaci? Vasele sunt nespălate. E dezastru în casă.
Da, a șoptit ea. Nu pot să mă ridic.
El a oftat, de parcă boala ei era un capriciu, o neglijență, o vină personală care îi strica lui seara.
Atunci stai acolo. Eu intru la duș.
Nu s-a apropiat. N-a atins-o. N-a întrebat-o nimic.
Elena a tăcut. Nu mai avea putere nici să se simtă rănită.
A doua zi, ambulanța a dus-o la spital. Diagnosticul a căzut peste ea ca o sentință: pneumonie bilaterală, complicată de o infecție virală, cu suspiciune de componentă autoimună. Medicii vorbeau repede, rece, fără să lase loc emoției, dar în privirile lor Elena a citit limpede: se poate termina prost.
A rugat o asistentă să-i aducă telefonul, ca să-l sune pe Mihai.
Asistenta i l-a adus. Elena a format numărul. El nu a răspuns.
A sunat din nou peste o oră. Apoi încă o dată. Și încă o dată.
Abia la al patrulea apel a răspuns. Vocea lui era plată, plictisită, ca și cum ea îl trezise dintr-un somn important.
Ce e?
Mihai, m-au internat. E serios. Trebuie să…
N-a apucat să termine. El a întrerupt-o.
Sunt la serviciu, Elena. Nu pot acum.
Ești femeie în toată firea. Ai doctori lângă tine. Ce vrei, să las totul baltă și să alerg acolo?
Ea a amuțit. I se pusese un nod tare în gât.
Bine, a spus încet. Scuză-mă că te-am deranjat.
El nu a mai zis nimic. A închis.
A treia zi de spital.
Elena stătea cu perfuzia în venă și privea pe fereastră. Dincolo de geam era un cer cenușiu, asfalt ud și câțiva trecători grăbiți, ascunși sub umbrele. În salon domnea o liniște apăsătoare, spartă doar de ticăitul ceasului și de vuietul slab al ventilației.
L-a sunat iar pe Mihai. Tonuri lungi. Apoi alte tonuri.
După un timp, vecina de apartament a venit la spital și i-a spus:
Nu-l mai suna. A plecat. Mi-a lăsat cheile mie.
A plecat? Unde?
N-a spus. Și-a strâns lucrurile și a plecat.
Elena a închis ochii. Înăuntrul pieptului i s-a rupt ceva. Nu inima. Altceva. Ceva nevăzut, subțire, o legătură pe care anii o țesuseră între ea și el.
Nu a plâns. Nici pentru lacrimi nu mai avea vlagă.
În a șaptea zi a venit mama ei.
A intrat în salon cu sacoșe, pungi, termosuri și cu o privire atât de aprigă, încât părea în stare să răstoarne întreg spitalul dacă cineva ar fi îndrăznit să-i facă rău fiicei ei.
Nenorocitul! a izbucnit ea când a văzut-o pe Elena. Cum a putut?!
Elena a încercat să zâmbească, dar zâmbetul i-a ieșit palid, abia schițat.
Șșș, gata. Sunt aici. De acum sunt cu tine.
Mama a rămas. Dormea pe un pat pliant lângă ea, fierbea supă limpede de pui și o aducea în termos, se ruga de medici să-i dea cele mai bune tratamente, se certa cu asistentele când i se părea că ceva nu era în regulă.
Nu ești singură, îi repeta în fiecare dimineață. Nu ești singură, Lenuța mea.
Și, pentru prima dată după multă vreme, Elena a simțit că poate chiar era adevărat.
Externarea.
După trei săptămâni, au lăsat-o să plece acasă. Slăbită, trasă la față, cu cearcăne adânci sub ochi, dar vie.
Apartamentul era aproape exact cum îl lăsase. Doar praful se așezase pe rafturi, iar aerul mirosea a închis. Vasele murdare încă erau acolo. Mihai nu se întorsese. Lucrurile lui dispăruseră. În dulap nu mai rămăseseră decât umerașe goale. Pe noptieră zăcea un bilețel scris strâmb pe o bucată ruptă de hârtie:
N-am mai putut. Iartă-mă.
Elena a privit mult timp acele cuvinte. Apoi a strâns hârtia în palmă și a aruncat-o la gunoi.
Mama a ajutat-o să curețe apartamentul, să spele geamurile, să aerisească toate camerele.
O luăm de la capăt, a spus ea.
Elena a dat din cap.
Prima lună după boală.
Abia se ținea pe picioare. Respira greu. Dar în fiecare zi făcea cu zece pași mai mult decât în ziua de dinainte. Apoi cu douăzeci. Mai târziu a ieșit pe balcon, iar după câteva zile a coborât în curtea blocului.
De la birou o sunau. O întrebau când se întoarce.
Curând, răspundea ea.
Deși nici ea nu știa dacă va mai reuși vreodată cu adevărat să se întoarcă.
Întoarcerea.
După șase săptămâni, a intrat din nou în birou. Colegii o priveau cu grijă, de parcă ar fi fost o statuetă fragilă de porțelan, pe care un gest neatent ar fi putut-o sparge.
Ce bine ne pare că te vedem! a spus șefa ei, îmbrățișând-o.