Mihai nu s-a mai întors. Lucrurile lui dispăruseră. În dulap atârnau doar umerașe goale. Pe noptieră era un bilețel, scrijelit în grabă pe o bucată ruptă de hârtie: N-am mai putut. Iartă-mă.
Când Elena s-a îmbolnăvit, lumea nu s-a prăbușit peste ea. A fost mai rău. Parcă, dintr-odată, lumea a uitat să mai respire.
La început a fost o moleșeală grea, o durere surdă în tot trupul, apoi febra, care nu ceda nici la pastile, nici la injecții. După aceea a venit junghiul din piept, ca și cum cineva i-ar fi înfipt acolo o tijă încinsă și ar fi răsucit-o încet, fără milă. Stătea întinsă pe canapea, învelită într-o pătură groasă, cu ochii fixați în tavan, încercând să înțeleagă: E doar o răceală? Sau începe ceva mult mai grav?
În seara aceea, Mihai a ajuns târziu acasă. Și-a aruncat geaca pe spătarul unui scaun, a trântit cheile pe comodă și, fără măcar să se apropie de ea, a spus sec:
Iar zaci? Vasele sunt nespălate. E dezastru în casă.
Da, a șoptit ea. Nu pot să mă ridic.
El a oftat, de parcă boala ei era un capriciu, o neglijență, o vină personală care îi strica lui seara.
Atunci stai acolo. Eu intru la duș.
Nu s-a apropiat. N-a atins-o. N-a întrebat-o nimic.
Elena a tăcut. Nu mai avea putere nici să se simtă rănită.
A doua zi, ambulanța a dus-o la spital. Diagnosticul a căzut peste ea ca o sentință: pneumonie bilaterală, complicată de o infecție virală, cu suspiciune de componentă autoimună. Medicii vorbeau repede, rece, fără să lase loc emoției, dar în privirile lor Elena a citit limpede: se poate termina prost.
A rugat o asistentă să-i aducă telefonul, ca să-l sune pe Mihai.
Asistenta i l-a adus. Elena a format numărul. El nu a răspuns.
A sunat din nou peste o oră. Apoi încă o dată. Și încă o dată.
Abia la al patrulea apel a răspuns. Vocea lui era plată, plictisită, ca și cum ea îl trezise dintr-un somn important.
Ce e?
Mihai, m-au internat. E serios. Trebuie să…
N-a apucat să termine. El a întrerupt-o.
Sunt la serviciu, Elena. Nu pot acum.
Ești femeie în toată firea. Ai doctori lângă tine. Ce vrei, să las totul baltă și să alerg acolo?
Ea a amuțit. I se pusese un nod tare în gât.
Bine, a spus încet. Scuză-mă că te-am deranjat.
El nu a mai zis nimic. A închis.
A treia zi de spital.
Elena stătea cu perfuzia în venă și privea pe fereastră. Dincolo de geam era un cer cenușiu, asfalt ud și câțiva trecători grăbiți, ascunși sub umbrele. În salon domnea o liniște apăsătoare, spartă doar de ticăitul ceasului și de vuietul slab al ventilației.
L-a sunat iar pe Mihai. Tonuri lungi. Apoi alte tonuri.
După un timp, vecina de apartament a venit la spital și i-a spus:
Nu-l mai suna. A plecat. Mi-a lăsat cheile mie.
A plecat? Unde?
N-a spus. Și-a strâns lucrurile și a plecat.
Elena a închis ochii. Înăuntrul pieptului i s-a rupt ceva. Nu inima. Altceva. Ceva nevăzut, subțire, o legătură pe care anii o țesuseră între ea și el.
Nu a plâns. Nici pentru lacrimi nu mai avea vlagă.
În a șaptea zi a venit mama ei.
A intrat în salon cu sacoșe, pungi, termosuri și cu o privire atât de aprigă, încât părea în stare să răstoarne întreg spitalul dacă cineva ar fi îndrăznit să-i facă rău fiicei ei.
Nenorocitul! a izbucnit ea când a văzut-o pe Elena. Cum a putut?!
Elena a încercat să zâmbească, dar zâmbetul i-a ieșit palid, abia schițat.
Șșș, gata. Sunt aici. De acum sunt cu tine.
Mama a rămas. Dormea pe un pat pliant lângă ea, fierbea supă limpede de pui și o aducea în termos, se ruga de medici să-i dea cele mai bune tratamente, se certa cu asistentele când i se părea că ceva nu era în regulă.
Nu ești singură, îi repeta în fiecare dimineață. Nu ești singură, Lenuța mea.
Și, pentru prima dată după multă vreme, Elena a simțit că poate chiar era adevărat.
Externarea.
După trei săptămâni, au lăsat-o să plece acasă. Slăbită, trasă la față, cu cearcăne adânci sub ochi, dar vie.
Apartamentul era aproape exact cum îl lăsase. Doar praful se așezase pe rafturi, iar aerul mirosea a închis. Vasele murdare încă erau acolo. Mihai nu se întorsese. Lucrurile lui dispăruseră. În dulap nu mai rămăseseră decât umerașe goale. Pe noptieră zăcea un bilețel scris strâmb pe o bucată ruptă de hârtie:
N-am mai putut. Iartă-mă.
Elena a privit mult timp acele cuvinte. Apoi a strâns hârtia în palmă și a aruncat-o la gunoi.
Mama a ajutat-o să curețe apartamentul, să spele geamurile, să aerisească toate camerele.
O luăm de la capăt, a spus ea.
Elena a dat din cap.
Prima lună după boală.
Abia se ținea pe picioare. Respira greu. Dar în fiecare zi făcea cu zece pași mai mult decât în ziua de dinainte. Apoi cu douăzeci. Mai târziu a ieșit pe balcon, iar după câteva zile a coborât în curtea blocului.
De la birou o sunau. O întrebau când se întoarce.
Curând, răspundea ea.
Deși nici ea nu știa dacă va mai reuși vreodată cu adevărat să se întoarcă.
Întoarcerea.
După șase săptămâni, a intrat din nou în birou. Colegii o priveau cu grijă, de parcă ar fi fost o statuetă fragilă de porțelan, pe care un gest neatent ar fi putut-o sparge.
Ce bine ne pare că te vedem! a spus șefa ei, îmbrățișând-o.
Elena a zâmbit. Pentru prima dată după mult timp, sincer.
Munca a devenit salvarea ei. Îi ocupa mintea, îi acoperea durerea, îi umplea golul din piept și o ținea departe de amintirea bărbatului pe care îl iubise și care o părăsise tocmai în cea mai întunecată clipă a vieții ei.
Seara, Elena scria în jurnal. Nu se plângea. Doar nota lucruri simple:
*Astăzi am mers trei străzi fără să gâfâi.
Astăzi am mâncat un măr întreg.
Astăzi nu m-am gândit la el.*
Toamna.
Frunzele cădeau peste trotuare. Elena și-a cumpărat un palton nou, călduros, vișiniu. Culoarea vieții, nu a bolii.
A început să meargă la yoga. Apoi s-a înscris la un curs de fotografie. Sâmbăta trecea pe la bibliotecă.
Viața nu devenise perfectă. Dar devenise a ei.
Într-o seară, pe drumul de la serviciu spre casă, a zărit într-o vitrină o figurină mică, un cal din sticlă colorată, lucrat ca un vitraliu.
S-a oprit.
În copilărie visase să aibă un cal. O iapă albă ca laptele, cu coama moale, ca un nor. Părinții râdeau: Noi avem o casă la țară, nu o herghelie! Dar într-o zi, tatăl ei îi adusese o figurină de lemn, cam stângace, cioplită simplu, însă cu ochi blânzi.
Elena a intrat în magazin și a cumpărat calul de sticlă.
E un simbol, i-a spus vânzătoarea. Libertate. Putere. Viață.
Știu, a zâmbit Elena.
Iarna.
Mihai a sunat în decembrie.
Elena… putem vorbi?
Ea a tăcut.
Eu… eu n-am știut că era atât de grav. Am crezut că ai doar o răceală. Și pe urmă… pe urmă mi-a fost rușine. Nu știam cum să mă întorc.
Ea privea pe fereastră. Dincolo de geam erau zăpadă, felinare și o liniște rece.
Nu te-ai întors, Mihai. Ai dispărut. Când mi-a fost cel mai frică, tu nu erai acolo.
Știu. Iartă-mă.
Iertarea nu e ceva ce pot scoate din buzunar și să-ți dau. E ceva ce trebuie câștigat. Iar tu nici măcar n-ai încercat.
El a rămas mut.
Mi-e dor de tine, a șoptit el.
Mie nu, a răspuns ea. Mi-a fost dor de omul care ai fi putut să fii. Dar tu ai fost altcineva.
A închis telefonul.
Inima nu a durut. Nici măcar puțin.
Primăvara.
Elena a vândut mobila veche și a cumpărat alta nouă. A luat în casă o pisică neagră, cu ochi verzi, și i-a pus numele Primăvara.
A început să scrie povestiri despre boală, despre cai și despre femei care învață să respire din nou.
Mama venea în fiecare weekend. Beau ceai, râdeau, se uitau la filme vechi.
Strălucești, i-a spus mama într-o zi.
Chiar?
Da. Parcă s-a aprins o lumină în tine.
Elena a zâmbit.
Poate fiindcă nu-mi mai este frică de întuneric.
Vara.
A plecat într-un sat de lângă Sibiu, la o prietenă din copilărie. Acolo erau câmpuri, un râu și o mică herghelie.
În prima zi s-a apropiat de un cal murg, cu răsuflare caldă și ochi moi.
Se poate? l-a întrebat pe îngrijitor.
Urcă, i-a răspuns el. Doar să nu-ți fie teamă.
S-a așezat în șa. Calul a pornit încet. Vântul îi lovea fața, iarba foșnea sub copite, cerul se întindea larg deasupra ei.
Elena a închis ochii.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, nu a simțit doar că trăiește. A simțit libertatea.
Epilog.
Trecuse un an.
Elena nu se mai gândea la Mihai. Fără ură, fără dor, fără întrebări rămase agățate de suflet. Pur și simplu nu se mai gândea la el. Devenise un episod. Dureros, întunecat, dar trecut.
Nu căuta o iubire nouă. Dar nici nu se mai temea de ea.
Trăia.
Și în asta era adevărata ei victorie.
*Uneori nu ești părăsită pentru că nu meriți iubire.
Ci pentru că omul de lângă tine nu știe să rămână atunci când prezența lui contează cel mai mult.
Și atunci înveți să rămâi tu lângă tine.
Iar asta ajunge.*
Elena a așezat calul de sticlă pe pervaz, acolo unde soarele îl atingea în fiecare dimineață, și de fiecare dată când trecea pe lângă el îi mângâia ușor coama transparentă cu vârful degetelor. Primăvara dormea pe pernă, făcută ghem, iar dincolo de fereastră frunzele foșneau de parcă își aminteau încă iarna. Elena a deschis balconul și a inspirat adânc. Aerul era curat, fără urmă de durere. Și în respirația aceea largă, liberă, nu auzea un sfârșit. Auzea un început.