Elena a zâmbit. Pentru prima dată după mult timp, sincer.
Munca a devenit salvarea ei. Îi ocupa mintea, îi acoperea durerea, îi umplea golul din piept și o ținea departe de amintirea bărbatului pe care îl iubise și care o părăsise tocmai în cea mai întunecată clipă a vieții ei.
Seara, Elena scria în jurnal. Nu se plângea. Doar nota lucruri simple:
*Astăzi am mers trei străzi fără să gâfâi.
Astăzi am mâncat un măr întreg.
Astăzi nu m-am gândit la el.*
Toamna.
Frunzele cădeau peste trotuare. Elena și-a cumpărat un palton nou, călduros, vișiniu. Culoarea vieții, nu a bolii.
A început să meargă la yoga. Apoi s-a înscris la un curs de fotografie. Sâmbăta trecea pe la bibliotecă.
Viața nu devenise perfectă. Dar devenise a ei.
Într-o seară, pe drumul de la serviciu spre casă, a zărit într-o vitrină o figurină mică, un cal din sticlă colorată, lucrat ca un vitraliu.
S-a oprit.
În copilărie visase să aibă un cal. O iapă albă ca laptele, cu coama moale, ca un nor. Părinții râdeau: Noi avem o casă la țară, nu o herghelie! Dar într-o zi, tatăl ei îi adusese o figurină de lemn, cam stângace, cioplită simplu, însă cu ochi blânzi.
Elena a intrat în magazin și a cumpărat calul de sticlă.
E un simbol, i-a spus vânzătoarea. Libertate. Putere. Viață.
Știu, a zâmbit Elena.
Iarna.
Mihai a sunat în decembrie.
Elena… putem vorbi?
Ea a tăcut.
Eu… eu n-am știut că era atât de grav. Am crezut că ai doar o răceală. Și pe urmă… pe urmă mi-a fost rușine. Nu știam cum să mă întorc.
Ea privea pe fereastră. Dincolo de geam erau zăpadă, felinare și o liniște rece.
Nu te-ai întors, Mihai. Ai dispărut. Când mi-a fost cel mai frică, tu nu erai acolo.
Știu. Iartă-mă.
Iertarea nu e ceva ce pot scoate din buzunar și să-ți dau. E ceva ce trebuie câștigat. Iar tu nici măcar n-ai încercat.
El a rămas mut.
Mi-e dor de tine, a șoptit el.
Mie nu, a răspuns ea. Mi-a fost dor de omul care ai fi putut să fii. Dar tu ai fost altcineva.
A închis telefonul.
Inima nu a durut. Nici măcar puțin.
Primăvara.
Elena a vândut mobila veche și a cumpărat alta nouă. A luat în casă o pisică neagră, cu ochi verzi, și i-a pus numele Primăvara.
A început să scrie povestiri despre boală, despre cai și despre femei care învață să respire din nou.
Mama venea în fiecare weekend. Beau ceai, râdeau, se uitau la filme vechi.
Strălucești, i-a spus mama într-o zi.
Chiar?
Da. Parcă s-a aprins o lumină în tine.
Elena a zâmbit.
Poate fiindcă nu-mi mai este frică de întuneric.
Vara.
A plecat într-un sat de lângă Sibiu, la o prietenă din copilărie. Acolo erau câmpuri, un râu și o mică herghelie.
În prima zi s-a apropiat de un cal murg, cu răsuflare caldă și ochi moi.
Se poate? l-a întrebat pe îngrijitor.
Urcă, i-a răspuns el. Doar să nu-ți fie teamă.
S-a așezat în șa. Calul a pornit încet. Vântul îi lovea fața, iarba foșnea sub copite, cerul se întindea larg deasupra ei.
Elena a închis ochii.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, nu a simțit doar că trăiește. A simțit libertatea.
Epilog.
Trecuse un an.
Elena nu se mai gândea la Mihai. Fără ură, fără dor, fără întrebări rămase agățate de suflet. Pur și simplu nu se mai gândea la el. Devenise un episod. Dureros, întunecat, dar trecut.
Nu căuta o iubire nouă. Dar nici nu se mai temea de ea.
Trăia.
Și în asta era adevărata ei victorie.
*Uneori nu ești părăsită pentru că nu meriți iubire.
Ci pentru că omul de lângă tine nu știe să rămână atunci când prezența lui contează cel mai mult.
Și atunci înveți să rămâi tu lângă tine.
Iar asta ajunge.*
Elena a așezat calul de sticlă pe pervaz, acolo unde soarele îl atingea în fiecare dimineață, și de fiecare dată când trecea pe lângă el îi mângâia ușor coama transparentă cu vârful degetelor. Primăvara dormea pe pernă, făcută ghem, iar dincolo de fereastră frunzele foșneau de parcă își aminteau încă iarna. Elena a deschis balconul și a inspirat adânc. Aerul era curat, fără urmă de durere. Și în respirația aceea largă, liberă, nu auzea un sfârșit. Auzea un început.