— Când ne putem muta în casa voastră cea nouă? — au întrebat socrii direct, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
— Poftim? — a încremenit Ioana.
— Păi, dacă ați terminat totul, ne-am gândit că în curând o să ne chemați și pe noi la voi.
— Andrei, îți dai seama că asta întrece orice limită? — Ioana nu-și mai putea ține vocea sub control, mai ales că soțul ei se prefăcea că nu pricepe de ce era atât de tulburată.
Și dacă, de fapt, totul fusese calculat dinainte? Dacă o lăsaseră să-și rupă câțiva ani din viață pe șantier, să bage acolo toți banii ei munciți, ca apoi să vină liniștiți și să se așeze în casa pentru care ea plătise cu sănătate, lacrimi și nopți nedormite?
Cei doi nu vruseseră să facă precum prietenii lor, care se înghesuiau în garsoniere scumpe, cumpărate cu credite uriașe. Încă de pe vremea când Andrei și Ioana erau doar logodiți, hotărâseră că, într-o zi, își vor ridica o casă. Li se păruse mai înțelept, mai avantajos și, pe termen lung, mult mai omenesc. În loc de treizeci de metri pătrați într-un bloc aglomerat, puteau avea o sută zece metri pentru aceiași bani.
Acolo ar fi fost loc pentru copii, pentru o curte, pentru un câine, poate chiar și pentru câteva pisici, își spunea Ioana cu inima plină.
Norocul lor fusese terenul. Bucata aceea de pământ îi aparținuse mătușii Ioanei, tanti Rodica, iar femeia i-o trecuse pe nume nepoatei când înțelesese că tinerii nu visau doar de dragul visului, ci chiar aveau planuri serioase.
— La nuntă nu v-am dat mare lucru, dragii mei, așa că asta să fie partea mea. Să aveți unde să vă creșteți copiii. Oricum pământul stă degeaba de douăzeci de ani, măcar vouă să vă fie de folos, le spusese ea.
Dar chiar și cu terenul primit, drumul nu fusese deloc ușor. Ca să economisească, Ioana și Andrei făcuseră singuri o parte din lucrări. Mergeau pe șantier după serviciu, sâmbăta, duminica, uneori și pe ploaie, cu mâinile înghețate și hainele pline de praf.
Ioana fusese nevoită să umble și la moștenirea ei. Primise niște bani după vânzarea apartamentului bunicii din Ploiești, iar suma aceea, pe care o păstrase ca pe o plasă de siguranță, ajunsese aproape toată în ziduri, instalații și finisaje.
Însă când casa a fost, în sfârșit, locuibilă, au simțit amândoi că fiecare efort avusese rost.
Sigur, nu era totul perfect. Mai rămăseseră detalii de terminat, colțuri de reparat, lucruri de montat, mici lucrări care se adunau una peste alta. Dar simplul fapt că puteau dormi acolo, găti în bucătăria lor și se puteau trezi dimineața privind spre curte îi umplea de bucurie.
Începuseră deja să rămână peste noapte în casa nouă și să cheme prieteni în vizită. Un singur lucru o durea pe Ioana: părinții lui Andrei nu-i ajutaseră nici măcar o dată, deși fuseseră rugați de mai multe ori.
Ba aveau treabă, ba erau plecați, ba îi durea spatele, ba trebuiau să meargă nu se știe unde. Nu veniseră nici la gard, nici când trebuiau plantați brazii de lângă alee, nici măcar când trebuia adus frigiderul. Și aveau o Dacie Duster cu remorcă, exact ce le-ar fi trebuit tinerilor pentru drumurile de la oraș la casă. Până la urmă, Ioana și Andrei plătiseră transport separat.
— Chiar sunt mereu ocupați? Dar cu ce? Doar sunt pensionari! — se mira Ioana, fără să-și poată ascunde amărăciunea.
— N-or fi mințind chiar de fiecare dată, — ridica Andrei din umeri.
Ioana încerca să-și spună că poate oamenii chiar aveau motivele lor. Poate pur și simplu nu se potriveau zilele, poate îi prindeau mereu într-un moment prost. Dar undeva, în adâncul sufletului, un vierme mic al îndoielii nu-i dădea pace.
— Ioana, azi aduc televizorul cel nou. Poți să-l primești tu? — o întrebă Andrei într-o dimineață, în timp ce se pregătea de serviciu și mușca grăbit dintr-un sendviș, sprijinit de blatul deschis la culoare al bucătăriei.
— Da, sigur. Pe la ce oră?
— Au zis după-amiază. Între 15:00 și 20:00. Le-am dat numărul tău, au promis că sună cu o oră înainte.
— Bine. Ți-am pus și pachetul pentru prânz.
— Mulțumesc. Am fugit, că întârzii, — spuse Andrei, o sărută pe obraz și ieși în grabă.
Pe la ora patru, cineva bătu la ușă.
Ioana era convinsă că sosise livrarea. I se păru ciudat doar că nimeni nu sunase înainte, așa cum promiseseră.
Deschise ușa și rămase nemișcată. În prag stăteau părinții lui Andrei: doamna Maria Ionescu și domnul Gheorghe Ionescu.
— O! — scăpă Ioana, atât de luată prin surprindere, încât în loc de salut doar oftă scurt.
— Bună, Ioana dragă! Ce-i cu tine, nu ne mai recunoști? V-ați îmbogățit și nu mai primiți rudele? — zâmbi doamna Maria.
— Iertați-mă, sigur că v-am recunoscut. Doar că nu mă așteptam să veniți.
— Și în casă ne lași? — întrebă Gheorghe, făcându-i cu ochiul.
— Da, da, poftiți, vă rog, — se dezmetici Ioana și se dădu la o parte.
Socrii intrară în livingul mare, care se deschidea spre zona de bucătărie, și începură să privească în jur cu o curiozitate aproape stăpână.
— Vai, ce frumos e la voi! — clătină doamna Maria din cap, impresionată. — Bine ați făcut că ați ridicat casă, nu că v-ați luat apartament. Casa e altceva: serioasă, spațioasă, cu aer. E loc pentru toată lumea!