— Alina, ciorba asta nu se poate numi mâncare. Unde e o cină ca lumea?
Mihai stătea lângă aragaz și amesteca în oală cu lingura, de parcă încerca să găsească acolo ceva pierdut. Eu muncisem aproape trei ore la ciorba aceea. Fierbusem carnea încet, pusesem zarzavatul pe rând, dresesem gustul exact cum mă învățase bunica. Iar el se uita în oală ca și cum aș fi turnat acolo apă chioară de la robinet.
— Este mâncare normală, am spus eu. Ciorbă după rețeta bunicii mele.
— La mama, ciorba e ciorbă. Cu carne, gustoasă. A ta e un fel de zeamă cu legume.
Nu i-am răspuns. De fapt, de vreo patru ani, de cele mai multe ori nu mai răspundeam. Din ziua în care ne mutaserăm definitiv împreună în apartamentul închiriat de mine.
Mihai s-a așezat la masă. Și-a pus singur în farfurie, pentru că eu eram deja la chiuvetă, spălând ultimele vase. A rupt o bucată de pâine, a mușcat și s-a strâmbat.
— Și pâinea e veche.
— Am cumpărat-o azi-dimineață.
— Atunci ai cumpărat una proastă.
Mi-am privit mâinile. Nu-mi mai tremurau demult; cred că încetaseră pe undeva după al doilea an de viață așa. Erau doar roșii de la apa fierbinte. Am închis robinetul și m-am întors spre el.
— Mihai, am fost la serviciu de la opt dimineața. După aceea am trecut pe la magazin. Apoi am gătit. Trei ore lângă aragaz nu înseamnă apă. Trei ore am făcut cina.
— Dar eu, după tine, nu muncesc?
El lucra ca maistru într-un atelier. Salariul lui era de patru mii cinci sute de lei. Din banii ăștia îmi dădea cinci sute pentru întreținere și utilități. Restul era „pentru el”: mașina, pescuitul, berea de vineri seara. Știam foarte bine, fiindcă toate cheltuielile mari cădeau pe mine. Chiria o plăteam eu — trei mii opt sute de lei pe lună. Curentul, internetul, cumpărăturile — tot eu.
— Muncești, am spus. Nu contest asta.
— Atunci ar trebui să mănânc și eu ca un om.
A împins farfuria deoparte, apoi s-a întors spre televizor și a dat drumul la meci. Ciorba a rămas aproape neatinsă, cu o peliculă subțire de grăsime deasupra.
Mă uitam la el și-mi aminteam. Cândva îmi plăcea felul în care mânca. Cu poftă. Cum lăuda. Cum spunea: „Alina, tu ești cea mai pricepută femeie din lume.” Asta fusese acum vreo trei ani. După aceea rămăseseră numai „nu așa”, „nu asta”, „la mama e mai bun”.
Iar mama lui, Doina Ionescu, ca să fie clar, făcea ciorba din cuburi și prafuri de la plic. O văzusem eu cu ochii mei când merseserăm la ea în august.
— Știi ceva, am spus, și m-a mirat cât de liniștit mi-a ieșit vocea. Mâine îți faci singur cina. Eu sunt obosită.
S-a întors spre mine.
— Poftim?
— Mâine. Gătești. Singur.
— Dar ce sunt eu, bucătar?
— Dar eu ce sunt pentru tine, bucătăreasă?
M-a privit vreo cinci secunde. Apoi a zâmbit strâmb.
— Bine, bine. Vedem noi.
M-am dus în dormitor. M-am întins direct peste cuvertură, în halat. Inima îmi bătea repede — nu de teamă, ci mai degrabă de uimire. Pentru prima dată în toți anii aceia îi spusesem „nu” din cauza mâncării.
Din sufragerie urla comentatorul. În bucătărie s-a trântit ușa frigiderului — Mihai își căuta berea.
Am închis ochii. Și am adormit gândindu-mă la farfuria aceea de ciorbă rămasă neatinsă.
Dimineața m-am trezit la șapte — la nouă trebuia să fiu la serviciu. Mihai era deja în bucătărie. Pe masă zăcea o pungă de colțunași congelați și o furculiță. Am înțeles imediat: discuția avea să fie scurtă.
— Micul dejun unde e? a întrebat el.
— Tot acolo unde e și cina. Pe aragaz. Dacă ai gătit-o.
A terminat cafeaua în tăcere și a ieșit, trântind ușa atât de tare încât a vibrat tocul. Nici măcar nu și-a luat rămas-bun.
Iar eu mi-am turnat ceai și, pentru prima dată după multă vreme, m-am așezat singură la masă, în liniște. Fără reproșuri. Fără fraze despre „apă în loc de ciorbă”.
A fost o victorie mică. Știam că avea să mă coste.
Și m-a costat — după două zile.
Sâmbătă a venit Doina Ionescu. Fără să anunțe, ca de obicei. Ea nu suna niciodată înainte: „Străinii sună. Eu sunt mama lui.”
Când am deschis ușa, am înțeles imediat că nu venise pur și simplu în vizită. Avea expresia aceea specială — buzele strânse, ochii îngustați. Fața pe care o făcea de fiecare dată când se pregătea „să pună lucrurile la punct”.
— Bună ziua, doamnă Doina.
— Bună, Alinuța. Pune ceaiul.
Am pus ibricul pe foc. Ea a intrat în cameră de parcă apartamentul îi aparținea. S-a descălțat pe hol și, fără să se uite, mi-a împins papucii cu vârful pantofului. S-a așezat pe canapea și a privit în jur.
— S-a cam pus praful pe aici.
Am tăcut. Cu o seară înainte îmi spusese la telefon că o doare capul și chiar îmi fusese milă de ea. Acum venise să discute despre praf.
Mihai stătea în fotoliu și derula ceva pe telefon. Nici nu se uita la maică-sa.
— Alina, a început Doina Ionescu după ce a sorbit din ceai, să nu mă înțelegi greșit. Eu nu mă bag în viața voastră. Dar Mihăiță al meu se plânge.
— De ce anume?
— De toate. Că nu gătești cum trebuie. Că seara nu vorbești cu el, stai numai pe telefon. Că în casă e dezordine.
M-am uitat la Mihai. Continua să deruleze pe telefon.