Soarele încălzea apartamentul din centrul orașului în momentul în care Radu a trecut pragul ușii, dar ceea ce a văzut l-a făcut să înghețe pe loc. Săptămâna petrecută la mare cu colega lui de serviciu, Andreea, părea acum irelevantă în fața imaginii care se desfășura înaintea ochilor lui.
Radu nu fusese niciodată priceput la minciuni. În timp ce strângea bagajul în dormitor, încercând să evite contactul vizual cu Elena — femeia alături de care trăise aproape zece ani — se simțea prins între responsabilitate și vinovăție.
— O conferință de o săptămână întreagă, — a rostit Elena, sprijinindu-se de tocul ușii. — Și, desigur, la Mamaia, chiar în toiul sezonului.
— Da, — a murmurat Radu, împingând grăbit costumul de baie între cămăși atent pliate. — Compania acoperă toate cheltuielile. Ar fi fost absurd să refuz.
— Și Violeta ta merge tot acolo? — vocea Elenei era mai mult o constatare obosită decât o întrebare.
Radu s-a oprit pentru o clipă, dar și-a continuat repede pregătirile, prefăcându-se că nimic nu-l deranjează.
— Da. Pregătește o prezentare. E o deplasare de serviciu.
— Desigur, — Elena a încrucișat brațele pe piept. — Tot „de serviciu”, ca la petrecerea de firmă de anul trecut, unde tu „ai lucrat la proiect” până la patru dimineața.
— Din nou cu asta? — a izbucnit Radu, închizând brusc valiza. — Ți-am explicat totul atunci. Chiar a fost un proiect important.
— Atât de important încât ai cerut apoi să ștergi corespondența de pe telefon?
Radu a lăsat valiza pe pat și, în sfârșit, și-a ridicat privirea spre soția lui.
— Nu am de gând să mai discut asta. Am avion peste trei ore.
— Atunci transmite salutările „colegei” tale, — a spus Elena și s-a dat deoparte, eliberând culoarul. — Să ai un concediu plăcut.
Radu a murmurat ceva neinteligibil și a ieșit rapid din cameră.
Elena a rămas încă mult timp în mijlocul dormitorului, privindu-și fotografia de familie de pe noptieră. Apoi a luat telefonul și a căutat cu hotărâre numărul persoanei de care avea nevoie.
Mamaia, la mijlocul lunii iunie, l-a întâmpinat pe Radu cu ape calde, valuri moi și sentimentul libertății.
El stătea sub umbrela de pe plajă, privindu-o pe Violeta cum pășește în apă. Pieptul ei bronzat strălucea sub soare, iar bărbații din jur o urmăreau involuntar cu privirea.
— Vino la mine! — a strigat ea, făcând cu mâna. — Apa e minunată!
Radu a pășit în mare, iar Violeta s-a apropiat și l-a prins de gât.
— La ce te gândești? — a întrebat ea. — Sper să nu fie despre muncă.
— Nu, doar… mi-am amintit că nu am trimis un raport înainte să plec.
— Minți, — a zâmbit Violeta atingându-i ușor obrazul. — Te gândești la soția ta, nu?
Radu a încruntat sprâncenele.
— Ne-am înțeles să nu vorbim despre ea aici.
— Bine, bine, — a spus ea împăciuitor. — Atunci să înotăm spre bornă?
Seara, stăteau la restaurant cu vedere spre mare. Violeta purta o rochie nouă, cumpărată cu o zi înainte. Radu privea cum apusul se așterne în lumină aurie pe umerii ei și gândea că este cu adevărat frumoasă. Dar undeva în interiorul său, o neliniște persista.
— Mergem mâine la munte? — a întrebat Violeta, sorbind din vin. — Vreau fotografii frumoase.
— Da, — a dat din cap Radu. — Și cumpărăm suveniruri.
— Elena se bucură de suveniruri? — a întrebat ea, aproape inocent.
Radu s-a strâmbat.
— Ți-am spus să nu începi cu asta.
— Scuze, — a acoperit Violeta palma lui cu a ei. — Doar că, într-o zi, va trebui să iei o decizie. Nu putem ascunde adevărul la nesfârșit.
— Știu, — a spus Radu cu voce sumbră. — Când mă întorc, voi vorbi cu ea.
— Serios? — ochii Violetei s-au luminat. — Promiți?
— Promit.
Săptămâna a trecut aproape fără să-și dea seama. Înotau, se bronzau, vizitau obiective turistice, luau cina cu fructe de mare și se plimbau pe faleza. Radu aproape că uitase de casă. Aproape.
În ziua plecării, Violeta l-a strâns tare în aeroport.
— Nu uita ce ai promis, — a șoptit ea atingându-i buzele. — Voi aștepta apelul tău.
— Știu, — a răspuns Radu, abia îndepărtându-se. — Voi suna imediat după ce vorbesc cu ea.
Biletele au fost luate pentru zboruri diferite, de precauție. În avion, Radu a comandat whisky și a încercat să-și imagineze cum să-i spună Elenei.
După zece ani de căsnicie, viața lor semăna de mult cu existența a două persoane străine sub același acoperiș.
Târziu, taxiul s-a oprit în fața blocului. Radu a plătit șoferul și a rămas câteva secunde privind lumina din apartament. În sufragerie ardea lumina. Elena nu dormise încă.
A oftat adânc și s-a apropiat de ușă. Lacătul s-a deschis aproape silențios. A lăsat valiza în hol și a ascultat. Din sufragerie se auzea muzică slabă și voci.
„Probabil televizorul”, a gândit el, descălțându-se.
Dar ceea ce a văzut a făcut ca inima să-i înghețe: în mijlocul camerei, masa era pregătită festiv: șampanie, tort și o lumânare sub forma numărului „10”.
Elena stătea pe canapea — dar nu singură. Lângă ea era un bărbat înalt, blond, pe care Radu nu-l mai văzuse niciodată. Râdeau, iar mâna străinului era relaxată pe umărul ei.