„Ești stearpă, Ana! De la tine n-o să apuc niciodată nepoți!”
„N-ai să ai copii niciodată, floare seacă!” suspina soacra mea cu lacrimi în ochi. Ea nu știa că fiul ei era cel care nu putea avea copii, iar eu aveam să plec și să nasc de la alt bărbat.
Doamna Ecaterina, mama soțului meu, a trântit ceașca pe farfurioară atât de tare, încât porțelanul a scos un clinchet subțire, aproape dureros.
Apartamentul era gol. Ecoul se plimba prin colțuri.
A măsurat sufrageria cu o privire grea, aspră, de parcă ar fi fost un inspector venit să caute crăpături în temelie. Parfumul ei, același de ani întregi, cu miros de crini ofiliți, s-a revărsat peste tot, împingând aerul afară din cameră.
La oamenii normali se aude deja râs de copil în casă. La noi ce se aude?
Soțul meu, Mihai, și-a lăsat telefonul deoparte. Până atunci derulase știrile cu aerul unui om foarte ocupat.
Mamă, ajunge. Am mai discutat despre asta.
Am discutat! și-a ridicat ea capul brusc. Voi tot discutați, dar la ce v-au folosit discuțiile? Au trecut șapte ani de la nuntă! Șapte!
Eu tăceam și priveam modelul tapetului. Era ritualul meu obișnuit: să mă prefac într-o piesă de mobilier până se stingea furtuna. Știam pe dinafară fiecare rămurică desenată acolo. În șapte ani ajunsesem să cunosc tapetul mai bine decât pe mine.
Mihai a oftat, jucând rolul omului istovit de soartă. Îi plăcea mult ipostaza fiului chinuit, prins între două femei.
Ana are doar o perioadă mai dificilă. Medicii spun că trebuie să mai așteptăm.
Minciună. Netedă, lustruită de ani de zile. O minciună care se așezase în casa noastră ca un obiect obișnuit, alături de canapea, de perdele și de tapetul acela.
Doamna Ecaterina și-a mutat privirea spre mine. În ochii ei nu exista milă. Numai o sentință rece, pregătită demult.
Ești stearpă, Ana! De la tine nu voi vedea nepoți!
Nu a spus-o cu furie, ci cu o amărăciune adâncă, aproape teatrală, ca și cum eu îi furasem cu bună știință ceva fără de care nu putea trăi.
Mihai a sărit în picioare.
Mamă! Nu-ți permit să vorbești așa cu soția mea!
Dar apărarea lui suna la fel de fals ca povestea cu „medicii”. Nu mă apăra pe mine. Își apăra mica lui lume comodă, în care nu era vinovat de nimic.
M-am ridicat încet.
Cred că mă duc să mă întind. Mă doare capul.
Doamna Ecaterina și-a strâns doar buzele. Câștigase. Din nou.
Am închis ușa dormitorului în urma mea și m-am sprijinit cu spatele de ea. Nu plângeam. Lacrimile mi se terminaseră cu câțiva ani înainte, pe coridorul unei clinici cu pereți cojiți, unde mirosea a clor și a deznădejde.
Cu cinci ani în urmă. Cabinetul medicului specialist.
Doctorul, un bărbat încărunțit, cu ochelari groși, nu se uita la noi, ci la foaia cu analizele lui Mihai. A bătut în ea cu pixul și a spus, pe un ton indiferent:
Absolut.
Un singur cuvânt. Nu „există șanse”, nu „încercăm un tratament”. Ci exact așa: „absolut”.
Atunci i-am strâns mâna lui Mihai, ca să-l sprijin. El și-a smuls palma din a mea, de parcă atingerea mea l-ar fi ars. Fața i se făcuse albă, aproape cenușie.
În mașină a tăcut mult. Apoi s-a întors spre mine, iar în ochii lui am văzut pentru prima oară nu dragoste, ci o frică rece.
Nimeni nu trebuie să afle. Mă auzi, Ana? Mai ales mama. Pe ea ar omorî-o vestea asta. Știi cât așteaptă. Jură-mi că nu vei spune nimănui.
Și eu, orbită de iubire și de milă pentru el, am jurat. Eu, sprijinul lui credincios, am acceptat să duc crucea aceea. Crucea lui.
Am trecut pe coridor pe lângă ușa încuiată. Camera copilului. O zugrăviserăm în verde pal acum șapte ani, imediat după nuntă. Acum încăperea aceea era o mustrare mută. Un monument ridicat minciunii noastre.
Seara, Mihai a intrat în dormitor. Nu și-a cerut iertare pentru mama lui. Nu-și cerea niciodată iertare.
M-am gândit, a început el pe ocolite, uitându-se la unghiile lui. Camera aceea stă goală. Iar mie mi-ar trebui un birou pentru muncă. Pun o masă, calculatorul…
Vorbea despre camera copilului.
E logic, recunoaște. De ce să irosim metri pătrați?
Mă uitam la el și, pentru prima dată după foarte mult timp, nu mai vedeam bărbatul iubit. Vedeam un străin rece, care vorbea despre visul nostru comun ca despre un bun fără valoare.
Vrei să acoperi pereții verzi, Mihai?
S-a strâmbat, de parcă aș fi spus o prostie.
Ana, nu începe. Trebuie să fim realiști. Ajunge cu iluziile.
A doua zi a adus mostre de vopsea. Cinci nuanțe de gri. Le-a întins pe masa din bucătărie în timp ce eu făceam cafeaua.
Uite, vezi? „Asfalt ud” sau „Ceață de Brașov”? Mie mi se par foarte elegante. Pentru birou ar fi perfecte.
Vorbea ca și cum am fi ales un ibric nou. Firesc. Definitiv.
I-am pus ceașca în față.
Mihai, te rog, să nu facem asta. Nu e doar o cameră. Îți amintești și tu.
Ce să-mi amintesc, Ana? Nici măcar nu și-a ridicat ochii spre mine. Cât de naivi am fost? Ajunge să trăim în trecut. Visele se schimbă. Eu vreau să lucrez în condiții normale. Punct.
Două zile mai târziu, când m-am întors de la magazin, am găsit pe hol o rolă de zugrăvit și o găleată cu vopsea. Mihai nu a mai așteptat acordul meu. Pur și simplu începuse războiul.