Am intrat în camera copilului. În mijloc stătea o scară pliantă. Într-un colț, tras laolaltă cu alte lucruri, se afla pătuțul alb pe care nu apucaserăm niciodată să-l desfacem. Micul nostru elefant alb.
Mihai a șters praful de pe el.
Ar trebui să-l punem pe OLX. Mai scoatem și niște bani. E rațional, nu?
Cuvântul lui preferat, „rațional”, mă lovea de fiecare dată ca o palmă.
Sâmbătă a venit doamna Ecaterina. Fără să sune înainte. A adus cu ea o ruletă și un carnețel.
Așa, Mihăiță, foarte bine! Era și timpul! Bărbatul trebuie să muncească, să aducă bani în casă, nu să stea după prostii.
A intrat în camera copilului ca la ea acasă și a început să măsoare pereții cu o seriozitate gospodărească. Crinii ei sufocanți s-au amestecat cu mirosul ascuțit de amorsă.
Aici punem biroul. Acolo rafturile pentru acte. Iar tu, Ana, ce stai ca o statuie? Ai putea să ajuți. Sau nu te interesează în ce condiții muncește bărbatul tău?
Am ieșit pe balcon, încercând să iau o gură de aer. Dar și acolo mirosea a vopsea. Casa mea nu mai era a mea. Se transforma încet într-un teritoriu străin, ostil.
Am coborât din bloc doar ca să plec undeva. Am rătăcit fără țintă pe străzi până am dat peste o cafenea mică. La o masă de lângă geam stătea Andrei, un fost coleg de facultate pe care nu-l mai văzusem de vreo zece ani.
Mi-a zâmbit și mi-a făcut cu mâna.
Ana? Chiar tu ești? De când nu ne-am văzut!
M-am așezat lângă el. Am vorbit despre nimicuri: serviciu, vreme, oameni de demult. Mi-a spus că rămăsese văduv cu câțiva ani înainte și că își creștea singur fiica. Vorbea despre ea cu atâta căldură și dragoste, încât mi s-a strâns inima.
Tu cum ești? m-a întrebat.
Și atunci, privindu-i ochii deschiși, sinceri, am înțeles brusc cât de obosită eram de minciuni. Totuși obișnuința a fost mai puternică.
Bine. Sunt bine.
Pari foarte obosită, a spus simplu, fără milă prefăcută, dar cu grijă adevărată. Ai grijă de tine, bine?
Conversația aceea simplă, întâlnirea aceea neașteptată, a fost ca o gură de aer curat după ani întregi de sufocare.
Când m-am întors, Mihai deja zugrăvea. Unul dintre pereții verzi era acoperit pe jumătate cu o culoare gri, moartă. Îmi acoperea trecutul. Atent, metodic, centimetru cu centimetru.
S-a întors spre mine zâmbind.
Ei? Cum ți se pare? Eu zic că iese excelent. Foarte sobru, foarte profesionist.
Nu i-am răspuns. Mă uitam doar la dâra cenușie care se întindea pe perete ca o cangrenă. Aștepta lacrimi, reproșuri, scandal. Eu tăceam. Și tăcerea mea, cred, l-a speriat mai tare decât orice criză.
A doua zi mă simțeam ca o invitată la înmormântarea propriei vieți. Mihai și mama lui terminau pereții cu un entuziasm aproape vesel. Vocile lor se loveau surd de pereții camerei goale.
Eu spălam vasele mecanic, mergeam la cumpărături, răspundeam la întrebări. Eram acolo, dar de fapt nu mai eram.
Ultima picătură a căzut aproape fără zgomot. Mică. Neînsemnată.
Mihai a hotărât că venise vremea să scăpăm de pătuț. A început să-l demonteze cu un pufnit preocupat. Eu stăteam în prag și priveam.
Când a scos somiera, pe podea a rămas o cutiuță mică, îmbrăcată în pluș, uitată acolo. Eu o așezasem în pătuț cu mulți ani în urmă.
A ridicat-o și a scuturat praful de pe ea fără grijă.
Ia uite, ce mai avem noi aici?
A deschis capacul. Înăuntru, pe un strat de vată, erau niște botoșei minusculi tricotați de mine în primul an de căsnicie. Lângă ei stătea biletul nostru de la filmul după care hotărâserăm că eram pregătiți.
Mihai a pufnit scurt. Nu vedea în obiectele acelea nimic sfânt. Vedea doar niște vechituri.
Uite și tu de când zac aici. Trebuie aruncate, să nu mai ocupe loc.
A spus-o atât de obișnuit. Atât de rece și de practic. Apoi s-a îndreptat spre coșul de gunoi de lângă ușă.
În clipa aceea, ceva s-a rupt în mine. Toată durerea, toate umilințele, anii de tăcere, de răbdare și de minciună s-au strâns într-un singur punct înghețat, undeva adânc. Nu mai era nici jignire, nici milă de mine însămi. Doar o liniște limpede și rece, pe care nimeni nu o mai putea sfărâma.
Am făcut un pas înainte și i-am luat cutia din mâini fără un cuvânt. M-a privit mirat.
Ana? Ce faci?
Nu i-am răspuns. M-am întors și am mers în dormitor. Am deschis dulapul și am scos geanta de voiaj. Nu am aruncat lucrurile la întâmplare. Am împăturit atent doar ce era al meu: câteva bluze, o pereche de blugi, lenjerie, trusa de cosmetice, actele. Și cutiuța de pluș.
Mihai a apărut în ușă, încă incapabil să înțeleagă ce se petrecea.
Te-ai supărat? Ana, sunt doar niște lucruri vechi. Dacă vrei, păstrează-le, dacă înseamnă atât pentru tine.
El credea mereu că totul se reduce la fleacuri. Nu înțelegea niciodată esența.
Geanta a rămas aproape goală. Mi-am dat seama că, în casa aceea și în viața aceea, de fapt nu-mi aparținea aproape nimic.
Am tras fermoarul și am trecut pe lângă el spre hol. Doamna Ecaterina tocmai ieșea din cameră, ștergându-și mâinile cu o cârpă.
Iar faci circ? a aruncat ea cu dispreț. Nerecunoscătoareo. Mihai se străduiește pentru familie, iar ea…