— Nu mai ești stăpână aici! a spus soacra cu voce tare, chiar sub privirile tuturor invitaților.
Elena a deschis brusc frigiderul și a scos bolul în care lăsase carnea la marinat.
— Nu ai chef? Este casa mea și gătesc ce cred eu de cuviință! M-am săturat să mă învârt după toate mofturile ei. Dacă doamnei Doina nu-i place rața pregătită ca la țară, să mănânce pesmeți!
— Eleno, Andrei își trecu obosit palma peste față, știi foarte bine că mama are gastrită. Medicul i-a interzis mâncarea condimentată. Chiar nu puteai face ceva mai simplu?
— Mereu aceeași poveste! Elena trânti bolul pe masă. De Crăciun trebuia „fără sare”, la ziua lui Mihai „fără grăsime”, acum „fără condimente”! Dar la munca mea se gândește cineva? Trei zile am căutat rețeta potrivită și o noapte întreagă am stat să pregătesc marinada!
În bucătărie dădu buzna Mihai, băiețelul lor de șapte ani.
— Mami, a venit bunica. Și cu ea sunt unchiul Nicu și mătușa Gabriela.
Elena trase aer adânc în piept, încercând să-și potolească tremurul mâinilor. Musafirii sosiseră mai devreme decât se așteptase, iar ea nici măcar nu apucase să se schimbe. Cearta cu soțul îi stricase de tot dispoziția.
— Du-te și primește-i, îi spuse ea lui Andrei, dând scurt din cap. Eu mă aranjez repede și vin.
Soțul se opri în prag.
— Te rog, astăzi fără scene. Mama vrea să ni-l prezinte pe noul ei bărbat. Pentru ea contează mult.
— Înțeleg, răspunse Elena cu un zâmbet forțat. Du-te, să nu-i ții în ușă.
Rămasă singură, închise ochii și numără rar până la zece. Soacra ei, Doina Dumitrescu, fusese durerea ei de cap încă din primele zile ale relației cu Andrei. În toți cei cinci ani de căsnicie se amestecase în orice: cum trebuia crescut Mihai, unde să fie pusă mobila, ce ciorbe se găteau în casă. Iar Andrei, crescut cu ideea că „mama nu te sfătuiește niciodată de rău”, îi lua rareori apărarea soției.
Bine, astăzi e o zi specială, își spuse Elena în gând. O să rabd. Dacă doamna Doina și-a găsit un soț, poate, în sfârșit, ne lasă și pe noi să respirăm.
Își puse repede rochia pregătită, își dădu puțin ruj, își netezi buclele rebele și ieși în sufragerie cu cel mai luminos zâmbet pe care îl putea scoate la iveală.
— Bună ziua, doamnă Doina! Elena făcu un pas spre soacră, gata s-o îmbrățișeze, dar femeia îi răspunse doar cu o înclinare rece a capului. Mă bucur să vă văd. Nicu, Gabriela, bine ați venit!
Rudele lui Andrei îi zâmbiră cu căldură. Lângă soacră stătea un bărbat necunoscut, înalt, drept, cu barbă îngrijită și fire argintii. Nu arată rău deloc pentru șaizeci de ani, își spuse Elena. Acum înțeleg de ce doamna Doina a început, în ultima vreme, să se poarte ca o domnișoară.
— Faceți cunoștință, spuse soacra, punându-și mâna pe umărul bărbatului. El este domnul Adrian Popa, prietenul meu…
— Soțul tău, draga mea, o corectă el blând. Suntem căsătoriți civil de două săptămâni. Îmi pare foarte bine să vă cunosc. Am auzit multe despre voi de la Doina mea.
Elena observă cum Andrei și Nicu schimbară o privire. Era limpede că vestea căsătoriei mamei lor îi lovise ca un trăsnet.
— Felicitări! reuși Elena să spună prima. Este minunat! Poftiți la masă, imediat aduc aperitivele.
— Te ajut eu, se oferi Gabriela.
În bucătărie, femeia îi șopti imediat:
— Ei, asta da surpriză! Tu știai că au făcut deja cununia?
— Habar n-aveam, spuse Elena, scoțând farfuriile. Cred că nici Andrei nu știa nimic.
— Nici nu mă mir! pufni Gabriela. Doamna Doina jura după moartea lui Vasile Dumitrescu că nu se va mai mărita niciodată. „Un om ca tatăl vostru nu se mai găsește”, îți amintești?
— Îmi amintesc, dădu Elena din cap. Dar mă bucur pentru ea. Poate de acum…
Se opri, căutând un cuvânt care să nu sune prea dur.
— …o să te mai lase în pace? termină Gabriela în locul ei. Să nu-ți faci iluzii. Doina tot Doina rămâne. Dacă nu dă ea lecții cuiva, nu se simte bine.
Când se întoarse cu tăvile, Elena îl văzu pe Mihai arătându-i încântat lui Adrian colecția lui de pietre.
— Pe asta am găsit-o lângă Olt, când am fost cu tata la pescuit! Iar pe asta, într-o excursie cu școala! Uitați-vă la asta, seamănă cu o inimă!
— Ai ochi bun, Mihăiță, zâmbi bărbatul. Eu am fost geolog mulți ani. Acasă am aproape un mic muzeu de minerale. Dacă părinții tăi îți dau voie, ți-l arăt într-o zi.
Elena rămase mirată. Soacra nu lăsa niciodată pe cineva străin să se apropie atât de firesc de nepotul ei. Își păzea cu gelozie „locul special” din viața băiatului.
— La masă! anunță Elena. Felul principal e gata în jumătate de oră.
— Și ce avem la felul principal? întrebă doamna Doina, așezându-se, ca de obicei, în capul mesei.
— Rață la cuptor, cu sos de casă, răspunse Elena calm. Și cartofi gratinați.
— Rață? Soacra strâmbă din buze. Știi bine că nu am voie condimentat. Și pe căldura asta… Puteai face o salată mai ușoară.
— Nu e condimentată, mamă, interveni Andrei. Elena a avut grijă s-o pregătească fără mirodenii puternice.
Nu era adevărat, iar Elena îl privi recunoscătoare. Pentru prima dată după ani întregi, soțul ei îi luase partea, chiar dacă printr-o minciună nevinovată.