Zece ani a trăit liniștit singur și era convins că se obișnuise definitiv cu tăcerea și ordinea. Dar totul s-a schimbat în ziua în care a primit o femeie în casa lui…
Zece ani s-a descurcat perfect singur, apoi a lăsat o femeie să-i intre în casă — și, fără să-și dea seama, a ajuns să se teamă să cumpere chiar și o pungă de lapte
De soția mea am divorțat acum mai bine de zece ani. Ne-am despărțit omenește, fără țipete, fără să împărțim farfuriile la sânge și fără drumuri nesfârșite prin tribunale. De atunci, m-am obișnuit să trăiesc singur.
Am patruzeci și șapte de ani. Apartamentul este al meu — unul obișnuit, cu două camere. L-am pus la punct cu mâinile mele: am schimbat instalația electrică, am tras țevi noi, am lipit tapet, am reparat podelele. Am și mașină — o Dacia Logan veche, cam obosită, dar încă merge bine, fiindcă am grijă de ea. Pe scurt, duc o viață normală, nici mai bună, nici mai rea decât a altora.
N-am fost niciodată genul de bărbat pierdut în fața treburilor casei. Pot să fac o ciorbă bună, pot să coc și o plăcintă dacă am chef. Spălatul, călcatul, curățenia — toate sunt lucruri firești pentru mine. În apartamentul meu a fost mereu ordine. Nu suport praful și vasele murdare lăsate în chiuvetă.
Timp de zece ani mi-am ținut singur gospodăria, mi-am împărțit singur banii, mi-am cumpărat singur mâncarea, mi-am plătit întreținerea și, după cum se vede, nu m-a înghițit mizeria.
Acum jumătate de an am cunoscut-o pe Mariana. Are patruzeci și trei de ani și lucrează ca șefă de casă într-un magazin de bricolaj. O femeie plăcută, îngrijită, vorbăreață, care știe să se facă remarcată. Am început să ne vedem, ieșeam seara la plimbare, apoi ea a început să rămână tot mai des la mine în weekend.
La început, totul părea foarte frumos. Numai că, încet-încet, am început să observ lucruri ciudate, apăsătoare. Siguranța mea obișnuită, aceea simplă, bărbătească, se topea ca zăpada sub soarele de martie.
Calul troian numit „grijă femeiască”
Totul a început, aparent, din cele mai bune intenții. Mariana a hotărât să mă ajute prin casă. Eu, firește, nu m-am opus. Vii după tură, iar acasă găsești cină caldă, miros de aluat copt în bucătărie. Cărui bărbat nu i-ar plăcea?
Îi mulțumeam, îi aduceam flori, încercam s-o bucur cu mici cadouri după salariu.
Dar, treptat, grija aceea a început să se transforme în ceva sufocant. Mariana mă scotea, pas cu pas, din propria mea viață domestică. Și o făcea de parcă ea era o profesoară severă, iar eu un elev leneș, care iar nu-și învățase lecția.
Într-o zi mi-am pus hainele în mașina de spălat. Am turnat detergentul pe care îl foloseam de ani de zile, am setat temperatura. Mariana a intrat aproape în fugă în baie, a apăsat anulare și a oftat greu, dându-și ochii peste cap.
— Sorin, ce faci acolo? — m-a certat ea pe un ton plin de reproș. — Cine spală haine colorate cu detergentul ăsta? Strici materialul, se decolorează tot, ies pete. Dă-te de lângă mașină, mă ocup eu. Voi, bărbații, sunteți ca niște pisoi orbi când vine vorba de casă. Dacă nu eram eu, îți distrugeai de mult toate hainele bune.
Atunci am încercat să glumesc. I-am spus că spăl cu detergentul acela de zece ani și că, până acum, niciun tricou nu a dispărut în mod misterios. Dar s-a uitat la mine cu o milă atât de superioară, încât mi s-a strâns ceva în stomac.
Am tăcut și am ieșit din baie. Nu voiam ceartă din cauza rufelor.
Apoi lucrurile s-au înrăutățit. Am mers la magazinul din cartier ca să luăm mâncare pentru o săptămână. Am luat de pe raft un pachet de unt. Ambalaj albastru, cunoscut — cumpăram marca aceea de vreo cinci ani și gustul mi se părea bun. Mariana mi l-a smuls imediat din mână, a întors pachetul pe toate părțile și a țâțâit nemulțumită.
— Tu citești vreodată ce scrie aici? E plin de grăsimi vegetale. Nu știi deloc să alegi produse. Dacă te-aș trimite singur la cumpărături, într-o zi sigur ne-ai otrăvi. Pune-l la loc, iau eu unt normal.
Și l-am pus. Eu, bărbat în toată firea, stăteam în mijlocul magazinului, cu căruciorul în față, și mă simțeam vinovat pentru un pachet de unt.
Fraza ei preferată, „Fără mine, te-ai pierde”, a început să se audă aproape zilnic în apartamentul meu. O rostea pentru orice. Nu tăiasem pâinea destul de subțire, cumpărasem altă hârtie igienică, ștersesem pervazul greșit, pusesem cana curată în alt dulap.
— Sorin, cine spală așa o tigaie? Nu vezi că a rămas grăsime pe margine? Ce te-ai face fără mine? Ai ajunge să trăiești în jeg.
— Iar ai cumpărat ceaiul ăsta ieftin la plic. Ți-am spus să iei ceai bun, vrac, cu frunze mari. N-ai niciun gust. Sincer, nu-mi imaginez cum ai trăit înainte să apar eu.
La început mă enerva. Pe urmă a început să mă înfurie de-a dreptul. Iar apoi, spre groaza mea, am început să cred.
Luna trecută, în bucătărie, vechea baterie de la chiuvetă a început să curgă. Nu mai avea rost s-o repar — filetul era dus complet. M-am dus la magazinul de bricolaj să cumpăr alta, iar Mariana a hotărât să vină cu mine. Instalațiile sanitare mi le schimbasem întotdeauna singur; pentru mine era o treabă de un sfert de oră.
Ajungem la raionul cu baterii. Iau în mână una grea, din alamă, verific robineții, mă uit cum se mișcă piesele. Lângă noi apare un vânzător în tricoul magazinului.
— E o alegere bună, spune băiatul. O luați? Să v-o duc la casă?
Abia apucasem să deschid gura, când Mariana a intervenit.
— Doamna știe mai bine! — a anunțat ea tare, de s-a auzit în tot raionul. — Tinere, să nu-l ascultați, nu se pricepe la instalații. Sorin, pune prostia aia la loc! Într-o lună o să curgă. Nouă ne trebuie asta, cu cartuș ceramic. Fără mine, acum cumpărai o porcărie și îi inundai pe vecinii de dedesubt!
Vânzătorul m-a privit cu o compasiune greu de ascuns. Oamenii de pe culoarul alăturat s-au întors după vocea ei. Iar eu stăteam cu bateria aceea în mână și mă simțeam ca ultimul prost.
Experiența mea, autoritatea mea, siguranța aceea normală de adult au fost făcute una cu podeaua, în fața unor străini, din cauza unei bucăți de metal.
Am pus bateria înapoi fără să spun nimic, m-am întors și am ieșit în parcare. Mariana a cumpărat singură robinetul. Tot drumul spre casă mi-a ținut morală că mă aprind din nimic și că nu știu să-i apreciez sfaturile.
După întâmplarea aceea din magazin, m-am surprins cu un gând de-a dreptul nebunesc. Într-o miercuri, după serviciu, am intrat într-un supermarket să cumpăr pâine și lapte. Și am rămas în fața vitrinei frigorifice aproape zece minute. Pur și simplu stăteam acolo și îmi era frică să iau o pungă.
În cap mi se învârtea o prostie absurdă: „Dacă Mariana spune că laptele e prost? Dacă iar aleg grăsimea greșită sau nu mă uit cum trebuie la termenul de valabilitate? Poate ar fi mai bine s-o sun și s-o întreb?”
Am scos telefonul, m-am uitat la ecranul negru și parcă m-am trezit dintr-un somn greu.
Ce se întâmpla cu mine? Eu îmi reparasem singur suspensia mașinii într-un garaj înghețat. Îl ajutasem pe fratele meu să ridice o anexă la țară, de la fundație până la acoperiș. Iar acum stăteam într-un magazin și îmi era teamă să cumpăr o pungă de lapte, fiindcă o femeie mă convinsese că sunt un neputincios în propria casă.
Atunci am înțeles: nu mai voiam să mă întorc în apartamentul meu. Nu mai voiam să ascult încă o predică lungă despre cum respir greșit, cumpăr greșit și calc greșit pe podea.
Aveam o zi liberă. Mariana era la serviciu, în magazinul ei. Am hotărât să pregătesc o cină bună, poate se mai liniștea atmosfera din casă. Am cumpărat ceafă de porc, cartofi, ciuperci proaspete. Le-am curățat, le-am tăiat bucăți mari și am făcut o tocăniță rumenă, cum trebuie.
Mirosea atât de bine, încât probabil toată scara înghițea în sec. Am spălat vasele, am șters chiuveta până a rămas uscată și am pus masa.
Seara a venit Mariana. Și-a dat jos pardesiul și a intrat în bucătărie. Nu s-a uitat nici la masa aranjată, nici la mâncarea fierbinte. Privirea ei, ca un radar, a început imediat să caute greșelile mele.
S-a apropiat de aragaz, a trecut cu degetul peste faianța de lângă arzătorul din spate și a strâmbat din nas cu dezgust. Acolo rămăsese, într-adevăr, o picătură minusculă de grăsime întărită de la carne.
— Sorin, asta ce e? — mi-a arătat degetul. — Cine gătește așa? Probabil ți-a sărit uleiul până în tavan. Abia ieri am frecat tot aici. Ești ca un copil murdar, după tine trebuie să spăl bucătăria jumătate de zi cu clor. Ce-ai face fără mine? Ai trăi într-un grajd și ai mânca crenvurști cruzi. Tu nu ești în stare să faci nimic cum trebuie singur!
M-am uitat la ea și, brusc, n-am mai simțit furie. Doar o oboseală uriașă.
— Știi ceva, Mariana? Ai dreptate. Înainte să apari tu, trăiam într-un adevărat iad.
— Exact! — a ridicat ea bărbia, triumfătoare.
— Da, am spus eu încet, dând din cap. Dormeam pe o saltea murdară, fără cearșaf. Rodeam coji uscate de pâine. La muncă mergeam îmbrăcat în saci rupți de zahăr. Beam apă din băltoaca din fața blocului. Și apoi ai apărut tu, toată în alb, și m-ai salvat.
A tăcut brusc. A înțeles că o ironizam.
— Ce tot îndrugi acolo? — s-a încruntat ea.
— Nu eu îndrug, Mariana. Tu îndrug. Am trăit în apartamentul ăsta zece ani. Singur. Și aici a fost mereu curat, liniștit și mâncare pe masă. Nu am nevoie de o bonă non-stop. Tu încerci să faci din mine un prost incapabil.
— Eu am grijă de tine! — a țipat ea, pierzându-și vocea. — Îmi pun sufletul în casa asta, iar tu ești un bolovan nerecunoscător! Fără mine, n-ai rezista nici până poimâine!
— Fără tine, în sfârșit o să pot respira. Strânge-ți lucrurile, Mariana. Se pare că prostia mea casnică nu se vindecă. Du-te și salvează pe altcineva.
A țipat, a plâns, m-a acuzat că sunt rece și fără inimă. Mi-a spus că n-o să mai găsesc niciodată o femeie atât de bună și de gospodină ca ea. După o oră a venit un taxi după ea și a plecat.
Mi-am pus tocăniță într-o farfurie adâncă și am mâncat în liniște. Nimeni nu stătea lângă sufletul meu să-mi explice cum se ține corect furculița.
Voi ați întâlnit vreodată o asemenea „grijă” care te sufocă într-o relație? Credeți că asta e cu adevărat grijă — sau, până la urmă, control?