Soțul meu și cuscră-mea au ieșit pe balcon chipurile „să fumeze”. Am încuiat încet ușa balconului și am oprit muzica. După un minut, toți cei de la masa festivă le-au auzit conversația murdară până la ultimul cuvânt.
În sufragerie era atât de înăbușitor, încât aveam impresia că tapetul avea să se desprindă din clipă în clipă de pe pereți. Cincizeci de ani nu se împlinesc în fiecare zi, iar soțul meu, Dumitru, ținuse morțiș să facem o petrecere „ca lumea”, deși eu îmi dorisem doar o seară liniștită, cu oamenii cei mai apropiați.
— Pentru scumpa mea Gabriela! — Dumitru, roșu la față de la băutură, cu gulerul cămășii desfăcut, ridică paharul aburit. — Pentru femeia care ne ține casa în picioare și care de treizeci de ani îmi suportă firea dificilă!
Vorbea frumos, cu aceeași voce joasă, catifelată, cu care reușise cândva să mă cucerească. Musafirii — o amestecătură gălăgioasă de rude, vecini și colegi — au murmurat aprobator și au ciocnit paharele.
Eu zâmbeam cu zâmbetul acela „de sărbătoare”, pe care îl purtam de ani întregi ca pe o parte obligatorie a ținutei, la fel ca rujul. Îmi strângea puțin obrazul, dar se ținea impecabil.
Doar privirea soțului meu, tulbure și unsuroasă, nu se îndrepta deloc spre mine. Aluneca leneș peste decolteul adânc al rochiei Corinei, cuscră-mea, care stătea exact în fața lui.
Corina, mama ginerelui nostru, Călin, hotărâse în seara aceea, se vedea de la o poștă, să fure toată atenția de la sărbătorită. Rochia cu imprimeu de leopard se întindea primejdios peste formele ei pline, ca și cum se lupta din răsputeri să țină piept unei furtuni.
Ea îi prinse privirea lui Dumitru, își mișcă lent umărul și își aranjă părul ridicat într-un coc prea înalt.
— Vai, parcă nu mi-e bine deloc, — oftă ea tare, fluturând teatral un șervețel de hârtie. — Nu mai e aer aici. Mitică, fii bărbat și condu o doamnă până pe balcon. Că mă rătăcesc prin apartamentul vostru, și nici bricheta nu știu pe unde am pus-o.
Soțul meu sări de pe scaun atât de repede, de parcă avea din nou douăzeci și cinci de ani și cineva îi dăduse startul la o cursă.
— Cu cea mai mare plăcere, Corinuța! — bubui el, cât pe ce să lovească bolul cu salată de boeuf. — Gabi, ieșim numai un minut. Luăm puțin aer și discutăm două-trei lucruri organizatorice despre nunta copiilor.
Am dat încet din cap și am continuat să tai tortul. Dar înăuntru, undeva sub coaste, se aduna deja un nod rece, greu.
Au ieșit, iar eu am observat cum Dumitru a tras ușa balconului cu o grijă exagerată. Voia intimitate deplină. Voia să se rupă complet de zgomotul mesei.
Numai că, așa cum făcea de obicei, nu luase în calcul un amănunt mărunt.
Oberlihtul de sus.
Mecanismul ferestrei termopan era lăsat pe aerisire, însă balamaua veche se lărgise de mult, iar sus rămânea o crăpătură de vreo trei degete bune.
Acustica din curtea noastră interioară, strânsă între blocurile cenușii ridicate pe vremea comunismului, era uimitoare. Orice foșnet de jos, la etajul trei, devenea limpede, iar o voce de pe balcon, lovindu-se de beton, se întorcea în cameră aproape ca printr-un microfon.
M-am ridicat de la masă. Mă mișcam calm, fără grabă, dar în mine se întinsese deja un fir subțire de oțel.
Musafirii erau prinși în discuții și în mâncare, așa că aproape nimeni nu mă urmărea. Combina muzicală urla un șlagăr vechi din anii ’90, acoperind tot ce era în jur.
M-am apropiat de ușa balconului și mi-am pus mâna pe clanța de plastic.
O singură mișcare scurtă, dură, în jos.
Limba broaștei a făcut un clic abia auzit și a intrat în locaș, blocând ușa ca într-un seif. Din afară nu mai putea fi deschisă — acolo nu exista clanță, era sistem de protecție pentru copii.
M-am întors spre combina muzicală. Degetul meu apăsă butonul „Stop”.
Muzica se tăie brusc, ca și cum cineva ar fi retezat dintr-o lovitură vena petrecerii.
— Dragii mei, — vocea mea răsună neașteptat de ferm și acoperi murmurul de la masă. — Vă rog, puțină liniște. Aș vrea să țin un toast. Dar înainte… haideți să ascultăm tăcerea serii. Astăzi va spune mai mult decât orice cuvânt.
Musafirii au încremenit. Mătușa lui Dumitru, doamna Niculina, rămase cu furculița în aer, pe care tremura o felie de castravete murat. Vecinul Petre se opri din mestecat.
În cameră se lăsă o așteptare grea, lipicioasă. Toți se uitau la mine nedumeriți, fără să priceapă de ce oprisem veselia.
Am arătat în tăcere spre partea de sus a ferestrei.
Trei secunde nu s-a întâmplat nimic — doar din bucătărie se auzea zumzetul constant al frigiderului.
Apoi o voce a năvălit în cameră.
Tare, obraznică, amplificată de ecoul betonului și de liniștea neașteptată din apartament.
— Hai aici, tigrule… — glasul Corinei era lunguieț, dulce până la greață. — De ce tremuri? Găina ta proastă îi distrează pe musafiri acolo, oricum ea nu vede mai departe de vârful nasului.
La masă, cineva trase aer în piept cu zgomot. Cred că era cea mai bună prietenă a mea, Ioana.
Anca, fiica mea, care stătea lângă soțul ei, păli într-o singură clipă. Fața i se făcu albă, ca o mască de ceară.