— Elena, eu zic să nu-ți pui din farfuria aia. E salată cu maioneză. Știi bine că ție nu-ți prinde tocmai bine așa ceva, — a aruncat Vlad peste masă, fără să-și desprindă măcar ochii de la carnea de pe grătar. Și imediat a izbucnit în râs.
La masă erau doisprezece oameni. Terasa de vară a casei noastre. Carnea pe care o pusesem la marinat de dimineață și pe care tot eu o întorsesem pe grătar. Marinada — după o rețetă la care lucrasem aproape trei ani până să iasă exact cum voiam. Iar salata, apropo, tot eu o făcusem.
De șapte ani se repeta aceeași poveste. Din prima zi în care Andrei l-a adus să mă cunoască, iar Vlad m-a măsurat de sus până jos, a fluierat scurt și a spus: „Măi, Andrei, se pare că ai gusturi serioase la femei cu forme.” Atunci am zâmbit. Mi-am zis că era o glumă. Grosolană, da, dar tot glumă.
Cât de tare m-am înșelat.
Eu și Andrei ne căsătoriserăm cu opt ani în urmă. Eu aveam patruzeci, el treizeci și opt. Pentru amândoi era a doua căsnicie. Andrei lucra ca inginer într-un birou de proiectare, iar eu, pe atunci, deschisesem deja al doilea punct al rețelei „Dulcea Poveste”. O rețea de cofetării. A mea. Ridicată de la zero, fără credite și fără mâna nimănui întinsă din spate. Trei ani am pus înapoi în firmă fiecare leu câștigat. Când am semnat actele, aveam două cofetării. Acum aveam cinci.
Vlad era prietenul lui Andrei încă din liceu. Crescuseră împreună, făcuseră armata în aceeași perioadă, plecau în fiecare toamnă la pescuit pe Dunăre. Pentru Andrei, Vlad era aproape un frate. Iar eu înțelegeam asta foarte bine. Poate tocmai de aceea am tăcut atâta timp.
Andrei știa. Eu îl rugasem să nu-i spună lui Vlad nimic. Nu voiam să amestec prietenia lui cu munca mea. Iar Andrei păstrase tăcerea.
Vlad însă nu se oprea din „glumele” lui.
În seara aceea, pe terasă, am pus pe masă ultima farfurie — legume coapte — și m-am așezat lângă Andrei. Vlad turna deja vin în pahare. Soția lui, Ioana, stătea în fața mea și privea în propria farfurie. Ea se uita mereu în farfurie când începea câte un nou număr al soțului ei.
— Elena, până la vară poate mai dai și tu jos câteva kilograme, — a zis Vlad, întinzând cuiva un pahar. — Mai intri în costum de baie? Sau te ascunzi iar după rochia aia de plajă?
Peste masă s-a lăsat o liniște stânjenitoare. Cineva a tușit scurt. Andrei mi-a pus palma pe genunchi. Gestul acela pe care îl știam prea bine. „Mai rabdă. Nu o face cu răutate.”
Am luat paharul în mână. M-am uitat la Vlad.
— Vlad, tu știi că agenția ta încă nu și-a achitat creditul pentru birou? — am spus calm. Fără să apăs pe cuvinte. Ca pe o simplă constatare. Știam asta pentru că, într-o zi, Cristina pomenise în treacăt că întârzierea unor machete fusese explicată prin probleme cu chiria.
Zâmbetul lui s-a clintit pentru o clipă. Doar pentru o secundă. Apoi a râs din nou.
— De unde știi tu de biroul meu? — a întrebat, rotind paharul între degete. — Ți-a scăpat Andrei ceva? Ei, frate, ce faci, mă vinzi?
Andrei nu a spus nimic.
Mi-am terminat vinul. Vlad a schimbat imediat subiectul: fotbal, concediu, mașină. Ca întotdeauna. Iar eu mi-am zis: bine. Nu e prima dată. O să treacă și asta.
Târziu, după ce toată lumea a plecat, stăteam la chiuvetă și spălam vasele. Andrei a venit în spatele meu și m-a cuprins în brațe.
— Iartă-l. Așa e el.
— Știu foarte bine cum e, — i-am răspuns. — Dar „așa e el” nu e o scuză.
Andrei m-a sărutat pe ceafă și s-a dus la culcare. Eu am rămas lângă chiuvetă, cu apa fierbinte curgându-mi peste degete, fără să mai simt nici căldura, nici liniștea casei. Simțeam doar oboseală. Șapte ani de aceleași împunsături. Șapte ani de aceleași justificări din partea lui Andrei. Șapte ani de tăceri grele la masă.
După o lună, Vlad a sunat. Ne-a invitat la ziua lui. Împlinea patruzeci și doi de ani.
Am făcut un tort. Poate a fost o prostie. Dar sunt cofetar. L-am făcut pe trei niveluri, îmbrăcat în glazură de ciocolată, cu decor de caramel. Șase ore de muncă. Bezelele separat, crema dintre blaturi separat, ornamentele separat. Cântărea aproape patru kilograme.
Andrei a dus cutia până la mașină cu atâta grijă, de parcă ar fi purtat un copil.
— E minunat, — a spus. — Vlad o să rămână fără cuvinte.
Vlad chiar a rămas fără cuvinte. Numai că nu în felul în care ne imaginaserăm noi.
Erau aproape douăzeci de invitați. Restaurantul pe care Vlad îl închiriase pentru toată seara. O masă lungă, fețe de masă albe ca laptele, muzică live. Ioana purta o rochie nouă și era tăcută, ca de obicei. Vlad se afla în centrul atenției. Bronzat, cu zâmbet alb, îmbrăcat într-o cămașă care costa probabil cât un salariu mic. Îi îmbrățișa pe toți cei care intrau, îi bătea pe bărbați pe umăr, le săruta mâinile femeilor. Un om foarte fermecător. Dacă nu-l cunoșteai mai bine.
Am așezat cutia pe o măsuță separată. Am ridicat capacul. Tortul chiar strălucea. Firele de caramel prindeau frumos lumina lămpilor. Câțiva invitați s-au apropiat și au început să fotografieze.
— Cine l-a făcut? — a întrebat o femeie într-o rochie vișinie.