– Zina, nepoții tăi au smuls toate afinele din grădina mea! – spuse Tonya, cu voce tremurândă, iar vecina doar ridică din umeri, nepăsătoare.
– Ce-i cu asta? – întrebă Tonya neîncrezătoare. – Sunt doar copii.
– Cum „doar copii”? – izbucni femeia. – Ei mi-au distrus întreaga recoltă!
În fiecare dimineață, Antonina Ivanovna străbătea grădina cu ceașca de ceai în mână, inspectând rândurile de legume și admirând pomii fructiferi. Împreună cu soțul ei, Petru Nicolaevici, avea un teren de cincisprezece ari, jumătate ocupată de legume – cartofi, morcovi, varză – și cealaltă jumătate de livezi de meri, peri și tufișuri de fructe.
Cel mai mult se mândrea cu tufișii de afine. Cu cinci ani în urmă plantase primele răsaduri și aștepta cu nerăbdare prima recoltă serioasă. Alături creșteau tufișuri de zmeură, bogate în fructe dulci, iar de-a lungul gardului se întindea o viță de vie încărcată cu ciorchini grei.
– Privește, Petru, ce frumos s-au copt afinele! – îi spuse ea soțului.
– Frumos, – răspunse el, zâmbind.
Vara, veneau nepoții: Sasha, doisprezece ani, și Lena, zece ani. Copiii ajutau la grădină, culegeau fructe și se scăldau în pârâu. Antonina Ivanovna îi iubea fără măsură.
În vecinătate locuia Zinaida Petrovna, cu o grădină mică de șase ari, fără legume, doar flori și un căsuță cochetă. Vara, veneau la ea cinci nepoți, între patru și paisprezece ani. Părinții lucrau în oraș, iar bunica îi supraveghea singură întreaga vară.
Copiii se jucau împreună, alergând între cele două grădini, iar Antonina se bucura de râsetele lor.
– Mătușă Tonya, putem să ne jucăm la voi? – întrebau nepoții vecinilor.
– Desigur, drăguților, dar fiți atenți la rânduri! – le răspundea ea.
Într-o dimineață, Antonina descoperi un spectacol trist: tufișii de afine erau aproape goi, fructele albastre dispăruseră, lăsând doar verdeață necoaptă.
– Petru, vino aici! – strigă ea.
– Ce s-a întâmplat?
– Uită-te la afine. Unde sunt fructele?
Soțul se apropie și examină atent.
– Ciudat… ieri erau pline. Poate păsările?
– Păsările nu pot să mănânce tot, – spuse ea, încruntându-se. – E ca și cum cineva le-ar fi cules intenționat.
Antonina verifică și ceilalți tufiși: zmeura era la fel de secătuită, chiar și fructele necoapte dispăruseră.
– Petru, cineva a cules și zmeura! – exclamă ea.
– Nu se poate! – răspunse el, uimit.
Dar realitatea era clară: tufișii, ieri încă plini de fructe, astăzi erau goi.
Seara, Antonina se așeză pe o bancă cu o carte, dar privea mereu spre grădină. După o oră, zări cum nepoții vecinilor treceau printr-o gaură din gard, îndreptându-se în grup compact spre tufișii de afine.
– Uitați ce frumoase sunt! – se bucura cea mai mică.
– Hai să le culegem pe toate! – sugeră cel mai mare.
Și copiii începură să smulgă metodic tufișii, mâncând pe parcurs, umplând buzunarele și un pachet găsit întâmplător.
Antonina ieși din ascunziș:
– Ce faceți aici?
Copiii se opriră brusc, încercând să ascundă pachetul.
– Doar gustăm puțin, – încercă să se scuze Misha, treisprezece ani.
– Puțin? Ați lăsat tufișii goi!
– Mătușă Tonya, putem să luăm încă? – întrebă Katia, patru ani. Sunt atât de gustoase!
– Nu, acestea sunt fructele noastre, le-am crescut cu grijă.
Copiii plecară cu capul plecat spre gaură, iar Antonina se duse la vecină, care stătea pe prispa căsuței.
– Zina, trebuie să vorbim.
– Spune.
– Nepoții tăi au secat toți tufișii mei de afine!
Vecina nici nu clipi.
– Și ce dacă? Sunt doar copii.
– Cum adică? Ei mi-au distrus toată recolta!
– Tonya, nu te mai supăra. Ce mare lucru, câteva fructe.
Antonina rămase uimită:
– „Câteva fructe”? Am îngrijit acești tufiși cinci ani! I-am udat, i-am fertilizat!
– Ei bine, vei planta din nou. Ce-i de plâns?
– Zina, măcar poți să-ți ceri scuze?
– Pentru ce să cer scuze? Copiii sunt copii. Ce să le faci?
Discuția ajunse într-un impas. Vecina nu considera comportamentul nepoților săi ca fiind greșit.
A doua zi, Antonina constată că dispăruseră și ciorchinii de struguri, cei care urmau să se coacă la sfârșitul lunii august.
– Zina! – strigă ea peste gard.
– Ce s-a întâmplat acum?
– Nepoții tăi au smuls și strugurii!
– Și ce-i cu asta? Probabil erau acri.
– Acri? Erau verzi! Au smuls aproape toți ciorchinii!
– Ei, doar au gustat și au lăsat. Copiii sunt curioși.
Antonina simți cum furia îi clocotește în suflet:
– Zina, copiii tăi distrug întreaga mea grădină!
– Nu exagera! Grădina ta e mare și roditoare.
– Ce-i cu „roditoare”? Am crescut aceste plante ani de zile!
– Continuă să crești.
Vecina intră în casă trântind ușa.
Seara, Antonina îi povesti soțului totul.
– Imaginează-ți, nici măcar nu și-a cerut scuze! – spuse ea. – Copiii sunt copii.
– Și ce așteptai? – răspunse Petru Nicolaevici. – Mai ușor să le dai cu mâna decât să le înveți ce e bine și ce nu.
– Dar asta e furt!
– Tonya, nu te mai enerva. Sunt doar copii, nu înțeleg.
– Dar băiatul are treisprezece ani! Ar trebui să știe că nu e bine să iei ce nu-ți aparține!
El oftă. Nu voia să se certe cu vecinii din cauza unor fructe.
Câteva zile mai târziu dispăru și coacăza.
– Gata, nu mai suport! – spuse hotărât Antonina soțului.
Se întoarse iar la Zinaida, care uda florile cu stropitoarea.
– Acum au mâncat și coacăza!
– Ce coacăză?
– A mea! Nepoții tăi au trecut iar prin gard!
– Tonya, ce ai? Ai luat-o razna? Copiii doar au gustat fructele, nu e tragedie.
– Nu doar au gustat, au luat tot! Am pierdut întreaga recoltă!
– De ce dai vina pe copii? Tu ești de vină!
Antonina nu-i venea să creadă:
– Cum să fiu eu vinovată?
– Cine le-a permis să alerge pe grădina ta? – spuse Zina. – Acum s-au obișnuit că pot lua tot ce vor.
– Am vrut să fie prieteni! – se apăra Antonina.
– Iată rezultatul „bunătății” tale!
Vecina a pus stropitoarea și intră în casă:
– Și dacă nu vrei să mai ia nimic, ridică gardul mai sus. Altfel, oricine trece prin găuri.
– Zina, trebuie să le explici copiilor că nu e bine să ia ce nu le aparține!
– Trebuie, dar degeaba. Nu vor înțelege oricum.
Antonina se întoarse acasă tulburată. Se așeză pe bancă și plânse. Ani de muncă, așteptări, recoltă pierdută.
– Tonya, de ce plângi? – îl consolare soțul. – Anul viitor vor fi fructe noi.
– Nu e despre fructe! E despre faptul că vecina nici măcar nu vrea să-și ceară scuze! A devenit obraznică!
– Ce poți să-i faci? Știi cum e.
Zina avea reputația unei femei greu de suportat în comunitatea de grădini. Până atunci, Antonina se înțelegea bine cu ea.
– Petru, hai să ridicăm gard mai sus?
– Se poate, dar costă mult.
– Și dacă nu facem asta? Îmi vor distruge grădina.
A doua zi, începu construcția unui nou gard. Petru Nicolaevici aduse scânduri, plasă, stâlpi. Lucră de dimineață până seara.
Zina urmărea lucrările din curtea ei, comentând ștrengărește:
– Ce lăcomie! S-au despărțit de copii prin gard!
Antonina nu răspunse, doar strângea buzele.
Nepoții vecinei încercau să găsească găuri noi, dar Petru le astupă pe toate.
– Mătușă Tonya, de ce ați construit gard? – întrebă Katia.
– Ca să păstrăm fructele.
– Putem veni să ne jucăm aici?
– Nu, nu mai e voie.
Gardul funcționă, dar relațiile cu vecinii se strică definitiv. Zina se întorcea de fiecare dată cu spatele, copiii nu mai veneau.
– Lacomă! – strigau ei peste gard. – Bătrână lacomă!
Antonina încerca să nu observe, dar inima îi era grea. Curtea fusese odată plină de râsete, acum domnea liniștea.
Între timp, Zinaida le povestea altor grădinari propria versiune:
– Vedeți cât sunt lacomi? Nu lasă copiii să guste fructele! Au construit un gard înalt!
– Și au mâncat mult? – întrebau vecinii.
– O mână de fructe! – răspundea ea, ca și cum i-ar fi furat milioane.
Versiunea Zinaidei părea mai credibilă. Cine ar crede că niște copii pot consuma întreaga recoltă de pe tufiși?
Treptat, satul crezu că Antonina era zgârcită și rea, iar Zinaida bunica cea grijulie care crește singură cinci nepoți.
La sfârșitul verii, situația se agrava. Copiii, neputând intra în grădină, începeau să se răzbune altfel: mingea peste gard, gunoi aruncat. Într-o dimineață, Antonina găsi chiștoace și ambalaje împrăștiate în grădină.
– Zina, potolește-ți nepoții!
– Ce au făcut?
– Au aruncat gunoi în grădină!
– De unde știi că sunt ai tăi? Poate a adus vântul.
Copiii continuau să facă ravagii: apă peste gard, pietre aruncate în geam.
Antonina înțelese că bunica nu doar că nu-i oprește, dar și încurajează.
– Poate, Petru, să chemăm poliția?
– Tonya, ce spui? De la năzbâtiile copiilor să deranjăm oamenii?
– Dar fac ravagii!
– Răbdăm. Vara se termină, pleacă.
La sfârșitul lui august, gașca zgomotoasă se adună să plece în oraș.
Antonina ședea seara pe bancă în liniște, gândindu-se la vara următoare. Probabil Zina va veni iar cu cei cinci nepoți. Și atunci?
Din nou tensiuni din cauza gardului, din nou pietre aruncate, din nou insulte? Copiii o consideră acum bunică rea și zgârcită, iar Zinaida nu intenționează să-i convingă.
Grădina nu mai era loc de bucurie, ci o fortăreață unde trebuia să-și apere nu doar fructele, ci și liniștea.