— Fosta soacră vine în vizită… și nici nu știe că ne-am despărțit, oftează Ana. Și chiar acum vine aici.
Ana a lăsat telefonul deoparte și și-a aruncat o privire neliniștită către prietena ei.
— Glumești? se miră Gabriela. Aici, în această cameră?
— Exact asta e problema, mușcă Ana buza. Ea crede că încă suntem împreună. Spune că îi e dor de nepoți.
— De ce te mai agiți? Ce drept mai are acum? N-ai de ce să te temi.
— E ușor să spui. Tu nu o cunoști. E o femeie serioasă. Legăturile ei… nici nu-ți poți imagina! Va crede că am ascuns intenționat ceva. Și cine știe ce gânduri va avea. S-ar răzbuna.
— Dar voi nu ați mai vorbit deloc între timp? se miră Gabriela.
— Am fost certate. Ultima dată când a venit de la București, acum doi ani, ne-am certat.
— Din cauza lui Andrei?
— Nu doar, făcu Ana o mișcare cu mâna. Totul la un loc. Nu i-a plăcut nimic. Nici cum am primit-o, nici cum creștem copiii, nici cum… Într-un cuvânt, totul.
— Și?
— Și ce „și”? Ea a spus ce avea de spus, eu am răspuns. Cuvânt cu cuvânt, și s-a terminat cu faptul că a declarat că nu mai vrea să mă știe. A plecat. De atunci a vorbit doar cu Andrei.
— Și el?
— Ce și el? Doar că i-a convenit. Mai mult motiv să mă învinuiască pentru tot. A spus că, dacă nu respect mama lui, înseamnă că nici pe el nu-l iubesc. De-aia și probleme la serviciu. Și a dispărut. O săptămână nicio veste. Apoi a sunat, a spus că are altă femeie și că trebuie să ne despărțim.
— Deci Andrei nu i-a spus mamei despre divorț? medită Gabriela.
— Se pare că nu.
— Și nici nu i-a spus că ți-a luat jumătate din apartament. Și că acum locuiești cu doi copii, pisică și câine într-o garsonieră?
— Exact. Ea crede că totul e ca înainte. Spune că are treburi urgente în București și că va sta o săptămână la noi.
— Unde e „la voi”?
— Aici, arătă Ana împrejurul camerei.
S-a auzit soneria.
— E ea, șopti Ana. Ce facem? Cum explic?
— Spune adevărul.
— O să țipe iar. Mă tem. Poate să nu deschid?
— Dacă nu deschizi va fi și mai rău. Atunci sigur va bănuia ceva.
Soneria se repetă.
— Deschide, îți zise Gabriela ferm. Și nu te teme. Las-o să țipe. Tu nu ești vinovată. Sunt aici.
Ana deschise ușa.
— Bună ziua, doamna Maria, șopti ea încet.
— Ce atâta așteptare? întrebă amenințător doamna Maria, intrând cu două valize. Pe cine ascundeai?
— Nu ascundeam pe nimeni, răspunse Ana. Vorbeam cu o prietenă.
— Cu ce prietenă?
Gabriela ieși din hol.
— Bună ziua, spuse ea, înclinându-se. Sunt Gabriela. Prietena Anei.
Doamna Maria o privi disprețuitor.
— Andrei e la serviciu? întrebă ea pe Ana.
— Probabil, răspunse Ana.
— Cum „probabil”? Nu știi unde e soțul tău?
Ana ridică neputincioasă din umeri.
— Nu e soțul ei! spuse Gabriela provocator.
Doamna Maria se întoarse încet spre ea.
— Cum adică?
— Exact așa, răspunse Gabriela cu mândrie.
„Aș fi vrut să pot spune asta și soacrei mele,” se gândi Gabriela. Păcat că nu s-a întâmplat. Dar măcar aici pot să-mi iau revanșa.”
— Ana și fiul tău v-ați despărțit acum un an, continuă Gabriela cu un zâmbet ironic. Iar apartamentul luat împreună, trebuia împărțit. Andrei și-a vândut partea lui. Așa că Ana, cu doi copii, pisică și câine, a ajuns în garsonieră. Mai ai întrebări?
Doamna Maria o fixă pe Ana.
— E adevărat?
— Da, aprobat Ana. Ne-am despărțit toamna trecută.
— Nu despre asta vorbeam. Apartamentul l-a luat, nu?
— Da, pe drept, avea dreptul legal. Era apartament comun. În plus, acum are o soție nouă.
— Soție nouă? întrebă surprinsă doamna Maria.
— Andrei spune că ea așteaptă un copil. A cerut să nu insist cu pensia alimentară. A promis că va returna totul mai târziu. Se pare că are probleme la serviciu.
— Și tu ai crezut? chicoti Gabriela. Naivă. Andrei nu va returna nimic. Iar la serviciu e totul în regulă. Și copilul? Nu îl așteaptă. Iar soția e doar concubina. Și copilul e doar ca să te impresioneze.
— De ce nu mi-a spus de divorț? murmură doamna Maria gânditoare.
— Poate nu voia să te supere? spuse Ana timid.
— Poate, aprobat ea. Poate.
De fapt, Andrei tăcuse din motive egoiste.
„Să creadă că suntem împreună, se gândi el. Așa e mai avantajos. Mama o urăște pe Ana, dar adoră nepoții. Prin ei voi obține și apartamentul.”
O dată pe lună, sunând-o pe mama sa, Andrei se plângea că apartamentul e prea mic. Trimitea poze cu copii, știind cât îi e dor de ei. Spunea că totul e bine, dar că pentru fericire lipsește spațiul.
— Fiica mare merge curând la școală, oftează el, iar masa nici nu poate fi pusă. Am fi vrut să luăm ceva mai mare, dar nu avem bani. Salariul e mic, creditele nu se dau. Fetele chiar au scris Moșului rugându-l de apartament lângă metrou. Amuzant. Te întreabă des: „Cum e bunica?” Dar nu-ți face griji, mamă. Ne descurcăm. În cel mai rău caz, fiica va face lecțiile în bucătărie.
Andrei știa exact ce face. Era sigur că mama nu va rezista.
— Va găsi o soluție, gândi el. Va rezolva problema locuinței mele. Și ca să fie mai ușor pentru ea, îi voi sugera varianta asta.