Eu și soțul meu de 43 de ani trăim în aceeași casă ca doi colegi politicoși de apartament, iar mie îmi lipsește tot mai dureros tandrețea. Spuneți-mi, ce pot face înainte ca între noi să rămână doar tăcerea?

Eu și soțul meu de 43 de ani trăim în aceeași casă ca doi colegi politicoși de apartament, iar mie îmi lipsește tot mai dureros tandrețea. Spuneți-mi, ce pot face înainte ca între noi să rămână doar tăcerea?

Zilele trecute mi-am dat seama că bat la ușă înainte să intru în dormitor.

În dormitorul meu. Al nostru.

Pare ridicol? Pentru mine nu este deloc.

Eu și Andrei am ajuns să trăim ca niște vecini buni. Amabili. Calmi. De încredere. El ține minte că beau cafeaua fără zahăr. Eu știu cât de tare urăște ploaia. Plătim ratele, vorbim despre știri, ne contrazicem din cauza aspiratorului mai bun. Totul este în regulă. Totul pare așezat.

Numai că eu visez să mă strângă în brațe.

Nu mecanic. Nu fiindcă trebuie. Nu cu un sărut scurt pe obraz înainte de somn, în timp ce deja se întoarce cu fața la perete. Vreau să-i simt respirația pe gât. Vreau ca mâna lui să nu mă atingă din întâmplare, ci cu adevărat. Vreau să simt că pentru el nu sunt doar femeia cu care împarte casa.

Suntem împreună de zece ani. Eu am treizeci și opt de ani. El are patruzeci și trei.

Iar această „vecinătate” a intrat în viața noastră pe nesimțite. Fără certuri. Fără infidelități. Fără acel „s-a terminat, plec” spus dramatic. Pur și simplu, într-o zi am înțeles că trecuseră luni, poate ani, de când nu ne mai privisem în ochi mai mult de trei secunde.

Seara, el stă la laptop. Eu, cu telefonul în mână. Uneori ne intersectăm în bucătărie.

– Mănânci pește?

– Da.

– Avem sare?

– Avem.

Și acolo se termină conversația.

Am încercat. Chiar am încercat. Mi-am cumpărat lenjerie nouă — nu provocatoare, doar frumoasă. El a spus doar: „Arăți foarte bine”. Atât. M-am apropiat de el, iar el m-a sărutat pe frunte și mi-a spus că e obosit.

Și chiar este obosit. Serviciu, responsabilități, rate. Înțeleg toate astea. Și eu ajung uneori epuizată.

Dar în mine există o foame.

Nu doar fizică, deși și aceea există. Mai mult este dorința de a mă simți iar dorită. Să vadă în mine o femeie, nu doar persoana cu care locuiește.

Uneori stau noaptea întinsă și mă gândesc: poate e ceva în neregulă cu mine? Poate la vârsta mea nu se cuvine să mai vreau atât? Poate oamenii normali trec pur și simplu în modul „parteneri ai vieții de zi cu zi” și așa merg mai departe până la bătrânețe?

Apoi, dimineața, îl privesc. Se bărbierește concentrat, într-un tricou care i se întinde ușor pe umeri. Și atunci totul tremură în mine. Îmi vine să mă apropii, să-l cuprind pe la spate, să-l mușc ușor de umăr și să râd. Să trăiesc, pur și simplu…

Dar nu mă apropii.

Fiindcă mi-e teamă să aud: „Nu acum”.

Până la urmă, tot am spus-o cu voce tare.

Nu direct. Nu: „Nu mă mai dorești”. Am spus-o încet, cu grijă.

Stăteam în bucătărie, iar ploaia lovea pervazul. Atunci l-am întrebat:

– Ascultă, nu ți se pare că am ajuns cumva… ca niște vecini?

A părut surprins.

– În ce sens?

– Așa, politicoși. Respectuoși. Dar… fără căldură.

A rămas pe gânduri.

– Credeam că ție îți convine așa, a spus într-un final. Nu te-ai plâns niciodată.

Și exact acolo era totul.

Nu mă plânsesem. Strânsesem din dinți. Așteptasem să observe singur. Să vrea singur. Să întindă el mâna.

Iar el înțelesese că mie îmi este bine.

– Îmi lipsește apropierea, am spus, iar vocea mi-a tremurat. Nu doar sexul. Pur și simplu… tu.

A tăcut. În clipa aceea deja regretam că începusem.

– Mi-e frică, a spus deodată, foarte încet.

– De ce?

– Că n-o să fac față. Că o să te dezamăgesc. Că o să crezi că nu mai sunt cum eram înainte.

M-am uitat la el și am început să înțeleg tot mai mult: amândoi trăiam în teamă. Eu mă temeam de respingere. El se temea că nu mai este suficient.

Și fiecare dintre noi se ascundea în spatele discuțiilor despre cumpărături, facturi și cină.

În noaptea aceea nu s-a întâmplat nimic ca în filme. Nicio pasiune mare. Pur și simplu ne-am culcat mai aproape unul de celălalt. M-a cuprins în brațe. Stângaci, de parcă abia își amintea cum se face. La început eu am înțepenit — din obișnuință, din sentimentul acela de străinătate.

Și am început să plâng.

Încet. Cu fața lipită de umărul lui.

Mai întâi a înghețat. Apoi s-a încordat cu totul. Am simțit imediat — trupul lui devenise rigid ca o scândură.

– Ce s-a întâmplat? a întrebat cu o voce în care nu era teamă. Era iritare.

– Mi-a fost dor… am șoptit.

S-a retras. Nu brusc. Dar suficient cât aerul să apară din nou între noi.

– Ascultă, a spus, privind undeva pe lângă mine, nu vreau să plângi. Cu atât mai puțin… din cauza asta.

Din cauza asta.

Acea formulare a rămas suspendată în cameră.

– Doar nu te rănesc, nu? a adăugat repede. Încerc. Iar dacă tu plângi după apropiere, înseamnă că fac eu ceva greșit…

M-am pierdut.

Aș fi vrut să spun: „Nu, nu plâng pentru că e rău. Plâng pentru că ceva din mine s-a dezghețat”. Dar cuvintele nu veneau. Pentru că în vocea lui nu era compasiune. Era apărare.

– Vreau să fii fericită, a continuat. Vreau să-ți fie bine. Nu… toate astea.

„Toate astea”.

Lacrimile mele au devenit într-o clipă ceva incomod. Nepotrivit. De parcă stricase momentul. De parcă, în loc să primească recunoștință pentru pasul lui, primise de la mine o reproșare.