Mi-am șters repede fața.
– Iartă-mă, am spus automat.
A oftat.
– Nu-ți cere iertare… Doar că… eu chiar nu înțeleg ce vrei de la mine.
În acel „nu înțeleg” era atât de multă oboseală, încât am tăcut.
Ne-am culcat spate în spate. Din nou, ca de obicei.
Dimineața, totul părea normal. Micul dejun. Știrile. Cămașa lui aruncată pe spătarul scaunului. Întrebarea mea: „Ți-ai luat cheile?”.
Numai că în mine ceva se închisese cu zgomot.
Dintr-odată am înțeles că nu mai știu cum să mă port lângă el.
Dacă tac — suntem vecini.
Dacă vorbesc — complic lucrurile.
Dacă plâng — „fac ceva greșit”.
Dacă nu-mi arăt emoțiile — el presupune că sunt bine.
Am început să merg pe vârfuri în jurul cuvintelor. Tot mai atent. Nu am mai revenit la subiect. Nu am mai început discuții „despre noi”. Noaptea nu mă mai apropiam de el — poate ar fi simțit iar presiune.
Și el s-a schimbat. A devenit mai atent — dar într-un fel tensionat. Ca și cum bifa puncte pe o listă. Îmbrățișare — bifat. Sărut — bifat. Întrebat „cum te simți?” — bifat.
Uneori îi prindeam privirea — neliniștită. Evaluatoare. Ca și cum verifica dacă sunt mulțumită. Dacă nu plâng. Dacă nu sunt dezamăgită.
Iar eu nu mai știam ce față ar trebui să am.
Veselă? Liniștită? Pătimașă? Recunoscătoare?
Într-o zi mi-a spus:
– Am impresia că mereu nu reușesc să fiu de ajuns.
– Adică?
– Exact asta. Tu vrei mai multă apropiere. Eu încerc. Apoi tu plângi. Și eu mă simt… jalnic.
Am vrut să-l contrazic. Să-i spun că nu este rău. Că nu este vina lui, de fapt. Dar și în mine se adunase deja ceva.
– Iar eu mă simt ca cineva în plus, mi-a scăpat. Ca și cum emoțiile mele ar fi o problemă.
Și-a trecut palma peste față, obosit.
– Eu pur și simplu nu știu ce să fac cu asta. Când plângi, am impresia că te-am sfărâmat.
– Iar eu am impresia că te obosesc.
Ne priveam unul pe altul — doi oameni care, în fond, își doreau același lucru. Și amândoi simțeau că fac totul greșit.
Nu există infidelități.
Nu există trădarea încrederii.
Nu există țipete.
Există frică.
El se teme că nu e destul. Că vârsta, oboseala și munca i-au luat omul care era cândva. Se teme că într-o zi mă voi uita la el cu dezamăgire.
Eu mă tem că sunt prea mult. Prea sensibilă. Prea exigentă. Prea însetată de căldură.
Și fiecare încearcă să nu-l rănească pe celălalt — iar prin asta nu facem decât să mărim distanța.
Uneori mă gândesc: poate are dreptate? Poate apropierea ar trebui să fie ușoară, luminoasă, fără lacrimi? Poate lacrimile mele chiar înseamnă că pun prea mult în toate astea?
Apoi gândesc altfel: dar tocmai asta sunt eu. Cu tot ce s-a strâns în mine de-a lungul anilor de tăcere.
Dacă încep să filtrez și asta — ce mai rămâne din mine?
Nu demult, m-a cuprins iar noaptea. Blând. Cu grijă. Stăteam nemișcată, paralizată de frica de a strica din nou ceva.
Aș fi vrut să mă întorc spre el. Să-l strâng tare în brațe. Să-i spun: „Sunt aici. Nu te acuz. Eu doar vreau să fiu vie cu adevărat lângă tine”.
Dar am tăcut.
Pentru că nu știam dacă și asta nu se va transforma iar în încă un „toate astea”.
Trăim. Muncim. Vorbim. Râdem la meme-uri. Din afară, totul este normal.
Numai că undeva între noi stă o întrebare invizibilă: cum să fim aproape fără să ne rănim?
În povestea asta nu există vinovați. El nu este un monstru rece. Eu nu sunt o femeie nesătulă.
Suntem doar doi oameni care au uitat cum să vorbească despre ceea ce este cel mai fragil — și se tem să nu distrugă ce încă se mai ține.
Uneori mă gândesc că poate timpul va așeza singur totul.
Alteori mi-e teamă că tocmai timpul va turna beton peste toate acestea, pentru totdeauna.
Chiar nu știu ce să fac…