Radu nu era gelos. Niciodată. În șaisprezece ani de căsnicie nu făcuse niciun scandal, nu-mi controlase telefonul, nu-mi pusese nici măcar o dată întrebarea „unde ai fost?” cu acea apăsare care, de fapt, înseamnă „și cu cine ai fost?”.
Mă întorceam de la petrecerile firmei la unu noaptea — el dormea. Sau poate nu dormea, dar stătea întins în liniște, fără să aprindă lumina, fără să se ridice în capul oaselor și să mă ia la întrebări. Dimineața — „bună dimineața”, ceainicul pus, pâine prăjită. Ca de obicei.
Îmi scria un coleg, Doru — meme-uri amuzante, întrebări de serviciu, uneori doar „ce faci?”. Telefonul stătea pe masă cu ecranul în sus. Notificările apăreau clar: „Doru: ))) haha, ai văzut asta?”. Radu trecea pe lângă mine, arunca o privire scurtă și mergea mai departe. Nicio întrebare. Niciun „și cine e Doru ăsta?”. Niciuna.
Mai rămâneam după muncă — „ședință”, „deadline”, „fetele m-au chemat la un pahar”. Radu dădea din cap: „Bine. Cina e în frigider”. Fără umbră de reproș, fără subînțeles, fără acel „da, sigur, ședință”.
Șaisprezece ani. O încredere lină, calmă, absolută. Ca un zid care stă în picioare — tăcut, solid, fără să întrebe nimic.
Eu uram zidul acela.
Pentru că Ioana — cea mai bună prietenă a mea — trăia altfel.
Mihai, bărbatul ei, era atât de gelos încât părea că vibrau geamurile. Un like de la un bărbat necunoscut pe rețelele sociale — scandal. Întârzia de la serviciu o jumătate de oră — interogatoriu. Își lua o rochie nouă — „pentru cine te-ai gătit?”. Zâmbea casierului la magazin — „ce faci, te dai la el în fața mea?”.
Ioana se plângea. De fiecare dată când ne vedeam — la cafea, la vin, la telefon:
— Iar a făcut Mihai circ. Din cauza unei poze pe WhatsApp. A urlat patruzeci de minute. Nu mai știu cum să trăiesc așa.
Și apoi adăuga — mereu, de fiecare dată, ca un refren:
— Dar asta pentru că mă iubește. E nebun, dar mă iubește. Dacă nu m-ar iubi, i-ar fi indiferent.
Iar eu ascultam. Și o credeam. Și mă uitam la Radu al meu — liniștit, tăcut, care nu-mi verifica telefonul și nu mă întreba „cine e Doru?” — și mă gândeam: înseamnă că nu-i pasă.
Nu s-a întâmplat dintr-odată. În primii ani eram fericită — ce soț echilibrat am. Nu e isteric, nu mă controlează, nu mă sufocă. Are încredere în mine. Mă respectă. Nu mă strânge de gât cu iubirea lui.
Apoi a început să mă roadă. În surdină, pe fundal. Ca un dinte care nu doare de-a binelea, dar pulsează și tot îl atingi cu limba.
Pentru că Ioana vorbea despre Mihai și îi sclipeau ochii. Nu de la lacrimi — de la altceva. De la senzația că înseamnă enorm pentru cineva. Atât de enorm, încât cineva își pierde mințile din cauza ei. Ridică tonul, trântește uși, nu doarme nopți. Ea era centrul universului cuiva. Epicentrul.
Iar eu nu eram. Eu eram în liniște. Într-o căsnicie netedă, cuminte, fără zgomot. Unde nimeni nu țipă, nu trântește, nu-și pierde capul. Unde totul e corect. Și de la atâta corectitudine mi se făcea greață.
Am început să-l pun la încercare.
Îmi luam o rochie nouă — nu pentru serviciu, nu pentru prietene. Pentru el. Ieșeam în sufragerie, mă învârteam în fața lui.
— Cum îți pare?
— Frumoasă. Îți vine bine.
— Atât?
— Ce altceva să spun?
— Nimic…
Eu așteptam „pentru cine te-ai îmbrăcat așa?”. Așteptam gelozie, foc, măcar ceva. Iar el spunea „frumoasă” cu sinceritate, liniștit. Și mie mi se părea puțin. Prea puțin, Radu. Nu voiam „frumoasă”. Voiam „ai înnebunit să ieși așa din casă, o să se uite toți bărbații la tine”. Voiam să-l doară. Voiam să-i fie frică să nu mă piardă.
Într-o zi am întârziat intenționat două ore. Nu la serviciu — eram la Ioana. Beam vin, vorbeam. Telefonul era pe silențios. Cinci apeluri pierdute — de la mama. De la Radu — niciunul.
Am ajuns acasă la unsprezece. El se uita la televizor. S-a uitat la mine și a dat din cap:
— Salut. Ai mâncat?
— Da. Dar tu nu m-ai sunat.
— De ce?
— Adică… am întârziat. Nu te-ai îngrijorat?
S-a gândit. S-a gândit cu adevărat — nu juca teatru, nu se prefăcea. Apoi a spus:
— Ești om matur. Dacă se întâmpla ceva, mă sunai.
Om matur. M-aș fi sunat. Totul logic. Totul corect. Și totul pe lângă mine…
Am început să compar. În fiecare zi, după fiecare discuție cu Ioana — comparații. Mihai îi aducea flori după scandal, ca să-și ceară iertare. „Nouăsprezece trandafiri, îți dai seama? Roșii! Și un bilețel — «iartă-mă, sunt prost, te iubesc».” Radu îmi aducea flori o dată pe an, de ziua mea. Lalele. În tăcere.
Mihai îi scrisese Ioanei o poezie. Stângace, caraghioasă, cu greșeli — dar o poezie. Radu nu-mi scria nimic. Pe felicitări apărea: „La mulți ani. Radu.” Punct. Ca într-o cerere oficială.
Mihai îi făcuse Ioanei o surpriză — rezervase un restaurant, lumânări, muzică. După două săptămâni în care nu-i vorbise din cauza unei poze puse online. Radu îmi spunea doar: „Poate ieșim să mâncăm undeva?” — fără lumânări, fără muzică, fără dramă. Pur și simplu — să mâncăm undeva. „Undeva”.
Mă uitam la bărbații aceștia doi — Mihai și Radu — ca la doi poli opuși. Foc și gheață. Pasiune și liniște moartă. Dragoste și… ce? Obișnuință? Confort? „Cina e în frigider”?