Regula de aur pentru orice mamă lucidă a unui fiu adult este simplă: cheia de rezervă de la apartamentul lui e ca siguranța unei grenade. Stă cuminte în poșetă și să rămână acolo pentru potop, incendiu sau invazie extraterestră. S-o folosești fără un telefon înainte este strict interzis, dacă nu vrei ori o traumă pe viață, ori să ajungi personaj într-un banc prost.
Eu sunt o femeie modernă, nu una rămasă cu mintea în trecut, și am respectat regula asta cu sfințenie. Fiul meu, Radu, are douăzeci și opt de ani. Lucrează în IT, câștigă bine și locuiește într-un apartament frumos, pe care l-am ajutat cândva să și-l cumpere prin credit. El are viața lui, eu pe a mea. Dar în sâmbăta aceea fatală, se pare că însuși Mercur retrograd s-a hotărât să joace step pe instinctul meu.
Mă întorceam de la notar. Pe drum, am intrat într-o brutărie elegantă și am cumpărat croissantele lui preferate, cu cremă de migdale. Am vrut să-l sun, dar telefonul meu murise exact atunci. Până la blocul lui mai aveam cinci minute cu mașina. „Ce mare lucru?“, mi-am spus cu o ușurință pe care aveam s-o regret. „E unsprezece dimineața. Las punga în bucătărie, îi scriu un bilețel și plec fără zgomot.“
Am întors cheia în yală cât am putut de încet. În apartament era liniște. Se auzea doar apa curgând din baie. Radu era la duș.
M-am descălțat, am trecut pe hol și am intrat în bucătărie, hotărâtă să las pachetul pe masă. Am făcut un pas în prag și am încremenit.
La bar stătea o femeie.
Nu avea nici douăzeci, nici treizeci, nici măcar treizeci și cinci. Dintr-o privire, era clar: vreo patruzeci și cinci, poate chiar mai mult. Îngrijită până la ultimul detaliu, cu un blond de salon perfect, așezat într-o ondă studiat neglijentă, și cu un machiaj de dimineață atât de bine făcut, încât era genul acela de machiaj pe care unele femei îl aplică la șase dimineața, în baia altui bărbat, ca el să se trezească și ea să fie deja „frumoasă“.
Sorbea cafea din cana mea preferată, cea pe care i-o adusesem lui Radu din Barcelona. Dar asta nici măcar nu era partea cea mai rea. Cea mai rea era că stătea picior peste picior în halatul Meu. Personal. Halat.
Era un halat splendid, din mătase groasă, verde-smarald, cu broderie aurie. Îl lăsasem la fiul meu pentru acele rare nopți când mai rămâneam la el — când făceam reparații, când așteptam o livrare de mobilă, când se întâmpla ceva. Era lucrul meu, cu mirosul parfumului meu, atârnat în fundul dulapului din camera de oaspeți.
Ne-am privit fix una pe alta. Femeia, trebuie să-i recunosc meritul, nu s-a intimidat deloc. M-a măsurat din cap până-n picioare, a luat încă o înghițitură de cafea și, cu un calm de-a dreptul ofensator, și-a aranjat gulerul meu de mătase pe gâtul ei.
— Dumneavoastră trebuie să fiți doamna Mariana, nu? a spus ea cu o voce catifelată, puțin răgușită. Radu mi-a spus că mai veniți din când în când să faceți ordine. Eu sunt Sorina.
În clipa aceea, în capul meu s-au ciocnit cu zgomot două trenuri: „ce naiba se întâmplă aici?“ și „tocmai m-a luat drept menajeră“. Între mine și ea nu erau mai mult de șase ani diferență.
Am pus foarte încet punga de hârtie cu croissante pe blat. Satiricul din mine s-a trezit, și-a întins oasele și și-a frecat mâinile de încântare. Fără țipete. Fără leșinuri. Doar o politețe rece, tăioasă, aproape chirurgicală.
— Îmi pare foarte bine, Sorina, am spus, sprijinindu-mă de spătarul scaunului din fața ei. Aici face curățenie o firmă, marțea. Eu am venit doar ca să admir un tablou cu adevărat pitoresc: o femeie trecută bine prin viață, care nici n-a apucat să se usuce după patul altcuiva și deja se mută confortabil în garderoba altcuiva.
Sorina s-a înecat cu cafeaua. Blondul ei perfect de salon s-a ofilit parcă într-o singură secundă.
— Cum adică garderoba altcuiva? a izbucnit ea, străduindu-se să-și păstreze aerul de doamnă importantă. Radu mi-a dat singur halatul acesta! Mi-a zis că stă degeaba! Și, sincer, reacționați cam ciudat la viața personală a unui fiu adult. Eu și Radu avem o relație serioasă, iar dragostea nu are vârstă!
— Dragostea, într-adevăr, nu are vârstă, Sorina. Dar lipsa de bun-simț și de minimă pudoare are consecințe uriașe, am zâmbit atât de blând, încât și-a tras instinctiv umerii înăuntru. Mie îmi este absolut indiferent dacă fiul meu doarme cu femei de vârsta lui sau preferă doamne care își amintesc perfect Olimpiada din ’80. Este alegerea lui, iar răspunderea tot a lui. Dar în clipa asta dumneavoastră stați în halatul meu scump, personal, din mătase, pe care l-ați pus direct pe pielea goală. Beți din cana mea. Și vă purtați în casa altuia de parcă deja ați împărțit bunurile la tribunal.
În exact acel moment, zgomotul apei din baie s-a oprit. S-a auzit clanța, și pe hol a apărut Radu. Doar cu un prosop în jurul șoldurilor, proaspăt, rozaliu, complet lipsit de orice bănuială.
A intrat în bucătărie, ștergându-și părul cu alt prosop.
— Sori, mi-ai făcut și mie cafea? a aruncat el, ridicând privirea.
Și m-a văzut.