Pictura „N-ați fost așteptată“ ar fi părut timidă pe lângă ce i s-a întâmplat atunci feței lui Radu. Maxilarul i-a căzut aproape până la abdomenul lui lucrat.
— Mamă?! a piuit băiatul meu robust de douăzeci și opt de ani cu vocea unui elev prins fumând în spatele școlii. Tu… tu cum ai intrat aici?
— Pe jos, dragul meu. Pe ușă, am răspuns, îndreptându-mă și luându-mi geanta de pe umăr. Ți-am adus croissante pentru micul dejun. Dar văd că n-ai dus lipsă de nimic: ai și femeie serioasă, și cafeaua gata.
— Mamă, pot să explic! a început Radu să bolborosească, apucând spasmodic prosopul. Ea e Sorina, noi… adică…
— Radu, respiră, am ridicat palma, oprind torentul acela jalnic de justificări. Pașaportul tău e în noptieră, ești major. Pe cine aduci în casa ta e strict treaba ta. Poți să inviți și un cor întreg, nu mă privește. Eu am o singură întrebare: de când le dai invitatelor tale de noapte lucrurile mele personale?
Radu a albit pe loc și și-a mutat privirea speriată de la Sorina la halat, apoi la mine. Cred că abia atunci a înțeles proporțiile dezastrului.
— Eu… eu n-am gândit, mamă. Ei i-a fost frig după duș și a întrebat dacă are ce să pună pe ea. Am deschis dulapul din camera de oaspeți, acolo era agățat… Eu am crezut că e doar un halat de rezervă.
Mi-am întors privirea spre „femeia serioasă“ Sorina. Toată siguranța ei dispăruse. Stătea cocoșată, roșie ca racul, frământând cu degetele marginea mătăsii mele smarald.
— Sorina, am spus eu încet, dar cu oțel în glas. Vă rog foarte frumos: scoateți-l. Acum. Vă puteți înveli într-o pătură, puteți lua un tricou de la Radu, dar halatul meu îl puneți pe scaun.
N-a scos un cuvânt. Cu obrajii aprinși, a coborât în tăcere de pe scaunul înalt. Halatul a alunecat pe podea — și da, dedesubt chiar nu avea nimic. Radu i-a aruncat precipitat propriul lui prosop, în care ea s-a înfășurat imediat, aproape până peste cap, apoi a dispărut ca o săgeată din bucătărie, fugind spre dormitor.
Am ridicat halatul de jos. L-am împăturit cu grijă.
— Îl duc la curățătorie, am spus calm, privind la fiul meu rămas țeapăn ca un stâlp. Croissantele sunt pe masă. Iar cheia, apropo, o las aici. Ca să nu mai ispitim soarta și ca să nu încurcăm viața voastră… serioasă. Dacă vrei să mă vezi, mă suni.
Am pus cheia mea de rezervă lângă punga de la brutărie. Am ieșit pe hol, m-am încălțat și am tras ușa după mine.
Coborând cu liftul, spre surprinderea mea, nu simțeam nici furie, nici durere. În mine clocotea un râs nebun. Situația era atât de absurdă, atât de caricaturală și atât de cinematografică, încât pur și simplu nu reușeam să mă supăr.
Seara, bineînțeles, Radu a venit la mine cu un buchet enorm de flori, cu un tort și cu o figură de om căit până în măduva oaselor. Și-a cerut scuze minute în șir pentru halat, a jurat că totul fusese o întâmplare și că Sorina era doar o „pasiune de moment“, care, apropo, imediat după plecarea mea își făcuse bagajele și dispăruse cu o viteză uluitoare, blocându-i numărul.
Beam ceai în bucătăria mea.
— Știi, mamă, a spus el gânditor, scormonind prăjitura cu furculița, ai avut dreptate cu cheia. Ia-o înapoi. Dar eu de acum înainte o să pun mereu lanțul pe dinăuntru.
— Și foarte bine faci, fiule, am zâmbit eu. Granițele personale trebuie păzite. La fel și halatele de mătase ale mamelor.
Povestea asta mi-a tăiat pentru totdeauna pofta de a mai face surprize copiilor mei adulți. Orice s-ar întâmpla pe metri lor pătrați, acolo e mănăstirea lor, regula lor și grebla lor, pe care au tot dreptul să calce.
Dar un lucru încă mă uimește și acum: de unde vine tupeul acesta feminin, aproape magnific? Să intri în casa altuia, să deschizi dulapul altuia, să-ți pui pe tine lucrul altuia și să stai apoi cu aerul că ești stăpâna locului. Ce este asta — lipsă de educație, nevoia de a te impune sau pur și simplu convingerea sfântă, de neclintit, că „de-acum totul de aici e al meu“?
Vouă vi s-au întâmplat asemenea scene din cauza unor vizite neanunțate? Și cum ați fi reacționat dacă ați fi prins o femeie complet străină, matură, purtând liniștită haina voastră preferată de casă?