— Oană! — s-a repezit mama către fiica ei, cu brațele deschise și buzele presându-se de obrajii ei. — Draga mea! Credeam că nu vei veni.
— Oană, te-ai gândit cumva că ne-ai uitat? — vocea surorii ei răsuna ușor supărată prin telefon. — Mama a insistat să vii de ziua ei!
Oana apăsă mai tare telefonul la ureche, în timp ce amesteca încet terciul în oală. În spate, Sacha, de trei ani, făcea gălăgie, cerând atenție, iar din camera copilului mai mic se auzea plânsetul.
— Katia, ți-am spus deja… Masha are febră de trei zile. Cum să plec acum la Kaluga?
— Poți să angajezi o bonă? Sau să rămână cu soțul? — vocea Katiei începea să fie tot mai iritată. — Mama e atât de supărată că nu vii. Întreaga dimineață a întrebat când vei ajunge.
Oana simți un nod strângându-i pieptul. Mama chiar o aștepta, probabil pregătise plăcintele ei preferate cu varză, scosese cea mai bună servire de ceai. Dar ce putea să facă?
— Sacha e plecat în delegație până miercuri, și cu un copil bolnav nu poți lua trenul. Înțelege, Katia…
— Înțeleg! — tăie brusc Katia. — Tu ai întotdeauna un motiv: serviciu, copii, soț. Și mama are deja șaptezeci și unu de ani, iar tu ai fost ultima dată la ea de Anul Nou.
Oana lăsă oala deoparte și își șterse mâinile de șorț. Sacha îi trăgea de tiv, arătând mașinuța stricată.
— Mamă, repar-o! — mormăi el.
— Stai puțin, soarele meu, — șopti Oana, apoi luă din nou telefonul. — Katia, știi cât de greu e pentru mine să ies din casă. Doi copii mici, două slujbe ca să fac față cheltuielilor…
— Și eu lucrez, nu? — izbucni Katia. — Și eu am o fiică! Are deja paisprezece ani și se descurcă singură. Dar mi-am făcut timp, am luat o zi liberă.
— Tu ai o adolescentă, eu doi copii mici! — izbucni Oana. — Îți imaginezi ce înseamnă să lași un copil de trei ani și un nou-născut?
— Lasă, nu exagera! Masha are aproape doi ani, ce nou-născut? — Katia era pregătită pentru ceartă. — Pur și simplu nu vrei să vii. Îți e comod în Moscova, stai în apartamentul tău.
Oana simți cum furia îi clocotește în interior. Comod? Dacă Katia ar fi știut cât de mult aleargă între muncă, grădiniță, clinici, magazine. Dacă ar fi văzut cum se trezește la șase dimineața, hrănește copiii, pregătește pe Sacha pentru grădiniță, merge la birou, iar seara mai lucrează și ca profesoară particulară.
— Katia, ajunge! — spuse Oana brusc. — Nu-mi spune tu despre comoditate. Nu știi cum trăiesc eu.
— Știu! Foarte bine! — vocea surorii deveni mai aspră. — Toată lumea știe cât de deșteaptă ești, cum te-ai așezat în Moscova, cum muncești, câștigi bani. Și mama stă singură la Kaluga, nimeni nu o vizitează.
— Ce treabă au banii?! Și mama nu e singură, tu ești aproape!
— Aha, sunt aproape! Atunci totul cade pe mine? Eu o duc la medic, merg după cumpărături, fac curățenie pentru că nu mai am putere. Iar prințesa moscovită sună din șase în șase luni!
Oana simți că e lovită în față. O dată la șase luni? Ea suna săptămânal! Doar că apelurile erau scurte: copiii, serviciul…
— Sun eu, Katia. Nu o dată la șase luni, ci tot timpul.
— A suna și a veni sunt lucruri diferite, — tăie Katia. — Bine, nu te mai deranjez. Voi spune mamei că ai lucruri mai importante de ziua ei.
— Katia, așteaptă…
Dar surorile deja închiseseră telefonul.
Oana agăță încet receptorul și sprijini fruntea de peretele rece. Sacha stătea lângă ea cu mașinuța stricată.
— Mamă, plângi? — întrebă el, privind-o atent.
— Nu, soarele meu, doar puțin obosită, — spuse Oana, luându-l în brațe și sărutându-l pe creștet. — Hai să ne uităm la mașinuța ta.
Dar gândurile ei erau departe, rămase cu ecoul cuvintelor surorii: „prințesa moscovită”, „lucruri mai importante decât mama”. Oare chiar era așa? Oare chiar uitase de familie?
Seara, după ce copiii adormiră, Oana stătea în bucătărie cu o cană de ceai. Tăcerea domnea în apartament, doar ceasul ticăia. Scoase telefonul, voind să sune pe Katia, dar nu avu curaj. Ce să spună? Katia era supărată și probabil pe bună dreptate.
Oana își aminti copilăria cu Katia: mereu nedespărțite. Katia, cu patru ani mai mare, o proteja în curte, o ajuta cu lecțiile. Apoi Oana plecă la universitatea din Moscova. Părinții erau mândri: „Oana noastră, a intrat la capitală, deșteaptă fată!”
Katia lucra ca asistentă medicală, avea planuri de căsătorie. Oana era doar o fetiță care părăsea pentru prima dată casa.
Anii trecură: facultate, muncă, întâlnirea cu Serghei, căsătorie, nașterea lui Sacha și apoi a Mashei. Viața se învârtea ca un carusel. La exterior totul părea la fel: mama sănătoasă, Katia aproape, toți se văd.
Dar totul se schimbă. Mama îmbătrânise, Oana observă asta la ultima vizită: mâinile tremurau, mersul era nesigur. Katia, de asemenea obosită, se vedea pe față și în oftaturi când povestea despre drumurile mamei la medic.
— Ea devine încăpățânată, — spuse Katia, spălând vasele. — Nu vrea pastilele, zice că medicii nu înțeleg nimic. Eu îi explic că trebuie controlul tensiunii, iar ea: „Ce știi tu, nu ești doctor!”
— Și ce spun medicii? — întrebă Oana, legănând-o pe Masha plângândă.