Egor se trezise de mult și o scutura întruna pe mama lui, încercând s-o trezească, dar ea nu răspundea. Între timp, și micuța Olga se trezise și își ridica în sus piciorușele dolofane, cu călcâiele rotunde.
Dar mama continua să doarmă și nu dădea niciun semn că s-ar trezi.
În casă era frig. Egor s-a dus în șopron, a adus lemne și le-a pus în sobă. Se gândea că, probabil, mama a înghețat și de aceea doarme atât de adânc.
Căuta chibrituri, dar nu le găsea – mama le ascundea sus, unde el nu ajungea. Olga a început să plângă. Cu greu a scos-o din leagăn: era udă și rece, iar cămășuța îi era leoarcă până la spate.
— Of, micuțo, ce ai pățit? Ți-e frig? Ți-e frig… Mama e obosită, doarme, dar o să se trezească și o să încălzească soba. Așteaptă puțin. Uite, este terci, hai să te hrănesc.
Egor o hrănea pe Olga cu terci rece, iar ea, ca un pui de pasăre flămând, apuca lacom, îi prindea mâna și ducea mâncarea la gură. Îi era foarte foame. Și lui Egor îi era foame, dar el nu mai era chiar mic – în curând trebuia să meargă la școală. Mai întâi va trece iarna, apoi vara, iar după aceea Egor va merge la școală.
Dar de ce mama nu se trezea atât de mult timp? Ce se întâmpla? Și cât de frig era în casă…
După ce Olga s-a săturat, Egor a învelit-o bine într-o pătură groasă, i-a schimbat cămășuța udă, apoi s-a înfășurat și el, a mâncat puțină pâine cu lapte și a început să-i spună povești, chemând-o din când în când pe mama, dar ea nu răspundea deloc.
La un moment dat s-a auzit o bătaie în ușă – era mătușa Katia, vecina.
— Hei, oameni buni, voi dormiți până la prânz? E aproape seară și soba nici măcar nu e aprinsă. Mașa, Mașa…
— Egoraș, de ce sunteți îmbrăcați?
— Mama nu se trezește… – nu s-a mai putut abține Egor și a izbucnit în plâns.
— Cum așa? Doamne, Dumnezeule… Mașa… ce s-a întâmplat? Vai de mine… Egoraș, repede, vino cu mine!
Mătușa Katia a luat-o pe Olga învelită în păturică, l-a prins pe Egor de mână și, suspinând, a fugit cu ei acasă la ea.
— Ulea, Uliana, ia copiii, dă-le de mâncare… eu fug până la mătușa Klava…
— Mamă?..
Katia i-a șoptit ceva la ureche Ulianei. Fata și-a dus mâinile la gură, a luat-o pe Olga și l-a chemat pe Egor să vină.
Egor și-a mai văzut mama o singură dată. I-au spus să meargă să-și ia rămas bun. Mama stătea întinsă, frumoasă, înconjurată de flori. Bătrânele care stăteau lângă ea plângeau și îl împingeau ușor pe Egor spre ea.
Mama era rece. Egor i-a atins mâna.
A venit și tata. I-a luat pe Egor și pe Olga cu el. Plângea mult și o striga pe nume pe mama.
— Mașa, Mașa, ce o să fac eu acum? – spunea el printre lacrimi.
Egor a crezut că tata nu înțelege și s-a apropiat de el, atingându-i mâna – era caldă.
— Tată, pe mama au îngropat-o… eu am aruncat o bucățică de pământ. Nu mai poate veni, tată.
— Știu, știu, fiule… eu sunt de vină… – plângea tatăl, sfâșiindu-și hainele.
A venit și mătușa Katia.
— Mihail, măcar le-ai dat copiilor să mănânce?
Tatăl stătea cu capul plecat, privind în gol.
— Eu sunt vinovat, Katia… eu…
— Lasă acum, nu te mai învinovăți. Ce a fost, a fost. Ce ai de gând? Pleci din nou sau rămâi cu copiii?
— Unde să mai plec… – a zâmbit amar. – Am umblat destul.
— Nu e vina ta. Se poate întâmpla oricui… ai mai greșit și tu… Mașa ta suferea cu inima, iar acum, cu atâtea griji, s-a întâmplat nenorocirea…
Hai, Mihail, destul ai jelit. E timpul să te apuci de treabă.
Du-te la președinte, te primește înapoi.
— Știu, Katia… îți mulțumesc că ne ajuți.
Egor stătea într-un colț și plângea în șoaptă. Îi era dor de mama lui mai mult decât putea spune.
După o săptămână de când tatăl se întorsese acasă, a venit mătușa Zoia. Îi numea pe copii „orfani”, plângea zgomotos și se apucase să conducă gospodăria. A strâns la o parte ștergarele cusute de mama și toate lucrurile ei, spunându-le copiilor să-i spună „mamă”.
Tatăl începu să vină tot mai posomorât acasă. Se așezau amândoi cu Zoia și beau vin roșu.
Egor nu putea s-o numească „mamă”. Pur și simplu nu putea. Dar Olga era mică… ea putea. Nu-și mai amintea de mama lor, însă Egor își amintea foarte bine.
Zoia a început să-l necăjească pe Egor și să se plângă de el tatălui. Acesta a ascultat, a tot ascultat, iar într-o zi l-a bătut.
Olga plângea, dar Egor nu.
Băiatul s-a hotărât să fugă de acasă. Numai că nu știa cum s-o lase pe Olga…
Într-o zi a venit bunica și a cerut să ia copiii cu ea. Egor nu o cunoștea prea bine, dar tot era mai bine cu bunica lui decât cu mătușa Zoia. Însă tatăl nu i-a lăsat să plece.
Atunci Egor s-a decis definitiv: va pleca. Va merge la oraș, o va găsi pe bunica — mama mamei sale — cea la care tatăl nu îi lăsase să meargă.
S-a pregătit de drum, și-a luat rămas bun de la Olga și i-a promis că se va întoarce după ea, doar să ajungă mai întâi la bunică. Olga parcă a înțeles — s-a agățat de cămășuța lui și a început să plângă. Cu greu i-a desprins degetele mici și a plecat.
Mergea pe drum, ștergându-și nasul cu mâneca cămășii rupte la cot. Nu mai avea cine să i-o coasă… mama nu mai era. Lacrimile îi încețoșau vederea.