Deodată cineva l-a strigat. Era Uliana, fiica mătușii Katia. Ea era învățată, studia în oraș să devină învățătoare. Egor trebuia să învețe la ea în clasa întâi… dar acum nu mai avea cum…
Băiatul a izbucnit și mai tare în plâns, iar când Uliana l-a îmbrățișat, a început să plângă în hohote.
I-a povestit tot: despre mătușa Zoia, despre bătaia de la tată, despre bunica venită și refuzul tatălui, despre cum Olga se agățase de el și despre dorința lui de a învăța la ea…
— Hai cu mine, – a spus Uliana încruntată.
L-a dus acasă la ea și i-a spus ceva mamei sale, mătușa Katia, care s-a speriat și și-a dus mâinile la cap. L-a lăsat pe Egor acolo, iar ea a plecat spre casa lor.
Uliana a făcut mare tărăboi. Mai întâi a luat-o pe Olga și a dus-o la Katia, smulgând-o din brațele Zoiei. Apoi…
A fost scandal mare: l-a pălmuit pe tată, a aruncat pernele și perinele Zoiei afară…
— Ce faci?! – striga tatăl. – Cum să cresc copiii singur? Au nevoie de mamă!
— De mamă?! – a strigat Uliana. – De mamă, nu de o femeie ușuratică pentru care ți-ai bătut propriul copil! Unde e Egor?
— Acasă, – a răspuns el.
— Acasă? Du-te și găsește-l, nenorocitule!
— Egor! Egoraș! – îl striga tatăl, dar băiatul se ascundea în spatele mătușii Katia și nu voia să se întoarcă.
— Ei? L-ai găsit? Când te vei trezi din beție, atunci vom vorbi! – a spus Uliana și a plecat.
— Și ce?! – a strigat tatăl după ea. – Poate vrei tu să te măriți cu un văduv cu doi copii, dacă ești așa deșteaptă?
— Poate că da! – a răspuns Uliana. – Dar mai întâi trezește-te din beție, mire!
— Ce bine ar fi dacă Uliana ar deveni mama noastră… – șoptea Egor, adormind lângă Olga.
— Ma-ma… mama… – gângurea Olga.
Egor a mers la școală în clasa întâi, pe întâi septembrie. Tatăl îl ținea de mână, mândru, proaspăt ras, îmbrăcat într-un costum nou, iar în brațe o ducea pe Olga, îmbrăcată frumos și zvăpăiată.
Egor pășea cu capul sus spre școala lui dragă, spre clasa lui și spre învățătoarea lui iubită.
Toată seara repetaseră că „mama” nu mai este „mamă”, ci trebuie să-i spună Uliana Sergheevna…
— Maaamă… mămico… – rostește încet Egor acel cuvânt drag, pe care nu-l mai spusese de o veșnicie.
— Mămico… – se apropie de ea în pauză, – mămico…
— Da, sufletul meu…
— Mama… mămico… – spune băiatul și se lipește de ea, de mama lui cea nouă, – mămico…
Uliana Sergheevna își îmbrățișează băiețelul și privește cu blândețe peste capul lui. Părinții ei încercaseră s-o oprească, dar nu au avut cum — s-a încăpățânat și, până la urmă, au cedat.
— Ai grijă, Mișka, – spusese tatăl Ulianei, – dacă se întâmplă ceva… stau într-un picior și pe celălalt ți-l smulg!
Egor nu a uitat-o niciodată pe mama Mașa, doar că, odată cu timpul, chipul ei a început să se estompeze.
Uliana și Mihail au mai avut copii — un frățior și o surioară pentru Egor și Olga.
Au trăit o viață liniștită și unită. Uliana și Mihail și-au crescut toți copiii, i-au educat și nu s-au certat niciodată în fața lor.
Iar copiii lor și-au întemeiat la rândul lor familii bazate pe respect și dragoste.
Astăzi, chiar și nepoții și strănepoții lor trăiesc după aceleași valori și învățături…