Mirela a așezat vasele murdare în mașina de spălat și a pornit programul rapid. Cina de vineri ieșise cum nu se putea mai bine: Ionuț mâncase cu poftă plăcinta ei cu ciuperci, cea pe care o lăuda de fiecare dată. Până și Nadia, care de obicei strâmba din nas la orice gătea „parvenita aia” — așa îi spunea pe la spate Mirelei — mâncase două felii.
„Mă duc să fac un duș”, a strigat Ionuț din hol. „Mâine am fotbal cu băieții, trebuie să dorm bine”.
„Du-te”, i-a răspuns Mirela cu un gest scurt și a început să șteargă masa din bucătărie.
Nadia stătea în sufragerie cu ochii în telefon. Venise cu o zi înainte, ca de fiecare dată, fără să anunțe, încărcată cu sacoșe și cu aceeași expresie veșnic nemulțumită pe chip. „Doar pentru weekend”, cum spunea mereu.
„Vrei ceai?” a întrebat Mirela, ieșind puțin în ușă.
„Nu”, a tăiat-o Nadia, fără să-și ridice privirea din ecran.
Mirela a ridicat din umeri și s-a întors în bucătărie. Se obișnuise deja cu felul acesta de a fi. Trei ani de căsnicie o învățaseră să nu mai reacționeze la înțepăturile cumnatei. Ionuț îi repeta mereu: „Nadia e țepoasă, dar are suflet bun. Nu o băga în seamă”.
Din baie se auzea apa curgând. Mirela a pus fierbătorul și a întins mâna spre cana ei preferată. Atunci, din sufragerie, s-a auzit glasul Nadiei:
„Mamă, ce faci? Da, sunt la ei. Nu, iar a făcut prostia ei de mâncare. Ascultă, am vorbit cu un avocat”.
Mirela a încremenit cu cana în mână. Nadia a coborât tonul, dar în liniștea apartamentului fiecare cuvânt se auzea limpede.
„Da, prin instanță. Dacă apartamentul e de la bunica pentru Ionuț, nu pentru amândoi… Nu, proasta nici nu știe că poate fi scoasă din acte. Ionuț semnează orice, dacă îl rogi cum trebuie”.
Cana i-a alunecat din degete și s-a făcut țăndări pe podea.
„Ce-ai făcut acolo?” vocea Nadiei s-a auzit pe dată mai tare.
„Am scăpat cana”, a rostit Mirela cu greu, simțind cum i se răcește tot trupul pe dinăuntru.
Apartamentul. Trei camere în centru, unde locuise cu Ionuț în ultimii trei ani. Darul bunicii lui. „Să vă poarte noroc, copii”, spusese bătrâna atunci. Și acum vipera asta voia s-o arunce afară?
„Ca de obicei”, a apărut Nadia în ușa bucătăriei. „Tot îți scapă din mâini”.
„Iartă-mă, m-am speriat”, a murmurat Mirela, aplecându-se după cioburi și bucurându-se că cealaltă nu-i vede chipul.
„De ce te târăști pe jos? Ia fărașul”.
Mirela a luat ascultătoare fărașul și peria. Îi tremurau mâinile.
„De ce tremuri?” a întrebat Nadia, mijind ochii. „Ai spart-o și gata, mare lucru”.
„Doar m-am speriat”, a mințit Mirela.
„Da, da, zâna noastră firavă și sensibilă”, a pufnit Nadia și a plecat.
În mintea Mirelei se învârtea o singură idee: Vor să mă dea afară. Din casa mea. De asta a apărut Nadia din senin.
Ionuț a ieșit din baie fluierând ceva vesel.
„Vai, ai spart cana?” a zâmbit el. „Lasă, cumpărăm încă zece la fel”.
„Da”, a răspuns Mirela cu un zâmbet tras de păr.
Ionuț a sărutat-o pe creștet și s-a dus în dormitor.
În noaptea aceea, Mirela n-a închis un ochi. Ionuț dormea liniștit lângă ea, cu respirația grea, iar ea privea tavanul și se gândea. Să-i spună soțului? Dar el își adora sora și îi lua întotdeauna apărarea. Să se plângă soacrei? Era clar că și ea era de partea Nadiei. Nu fusese niciodată bună cu Mirela, chiar dacă se prefăcuse uneori.
Trebuie să mă descurc singură, a hotărât Mirela spre dimineață. Dar cum?
Dimineața s-a ridicat prima din pat și a mers în vârful picioarelor spre bucătărie. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât de două ori a nimerit pe lângă ceașcă atunci când turna cafeaua.
„Liniștește-te”, și-a șoptit singură. „Gândește”.
Privirea i-a căzut pe cartea de vizită a avocatului, rămasă pe frigider de luna trecută. Sergiu Valentin o ajutase pe vecina ei la împărțirea bunurilor. Mirela a înșfăcat telefonul.
„Bună dimineața! Domnul Sergiu Valentin? Sunt Mirela Cotea, vecina doamnei Olga Petrescu”.
Vorbea în șoaptă, uitându-se întruna spre ușă.
„Am nevoie urgent de o consultație. Se poate azi? La unu? Perfect!”
Ionuț a intrat în bucătărie somnoros, cu urma pernei pe obraz.
„Bună dimineața”, s-a aplecat el s-o sărute. „De ce ești trează așa devreme?”
„M-am trezit și atât”, a spus Mirela, evitându-i privirea. „Ionuț, azi aș vrea să trec pe la o prietenă, bine? Nu ne-am mai văzut de mult”.
„La care?”
„La Lenuța”, a scăpat ea primul nume care i-a venit în minte.
„A, bine, du-te”, a căscat el. „Eu o duc pe Nadia la film. Mi-a zis aseară”.
Sigur că ți-a zis, a gândit Mirela, dar n-a rostit nimic.
În biroul avocatului mirosea a cafea și a hârtie. Sergiu Valentin, un bărbat cu ochelari și cu chelie începută, o asculta cu atenție.
„Așadar, apartamentul vine de la bunica soțului dumneavoastră. Aveți domiciliul acolo?”
„Da, imediat după nuntă”.
„Dar pe numele cui este trecut?”
„Cum adică?”
„Actele de proprietate. Contract de donație? Testament?”
Mirela a clipit descumpănită.
„Nu știu… Ionuț s-a ocupat de tot”.
Avocatul a oftat.