– Dar băiatul cel mare are treisprezece ani! Ar trebui să știe că nu e bine să ia ce nu-i aparține!
Soțul oftă. Nu dorea certuri cu vecinii din cauza fructelor.
După câteva zile, dispăru și coacăzele.
– Gata, nu mai suport! – spuse ferm Antonina soțului.
Femeia s-a întors iar la vecină. Zinaida uda florile cu stropitoarea.
– Acum au mâncat și coacăzele!
– Ce coacăze?
– Ale mele! Nepoții tăi au trecut iar prin gard!
– Tonya, dar de ce te agiți? Copiii au ciugulit puțin, nu e tragedie.
– Nu doar ciugulit, au luat tot! Toată recolta mea a dispărut!
– De ce ataci copiii? Tu ești de vină!
Antonina nu-și venea să creadă:
– Cum aș fi eu de vină?
– Cine le-a permis să alerge pe terenul tău? Ei s-au obișnuit că totul e permis.
– Eu am vrut să fie prieteni! Am crezut că e bine să se joace împreună!
– Ei bine, uite rezultatul bunelor tale intenții!
Vecina a pus stropitoarea și s-a întors în casă:
– Și apoi, dacă nu vrei să ia nimeni, fă gard mai înalt. Altfel, prin găuri trece oricine.
– Zina, dar trebuie să le explic copiilor că nu e bine să ia ce nu le aparține!
– Trebuie. Dar de ce? Ei oricum nu vor înțelege.
Antonina s-a întors acasă cu sufletul greu. S-a așezat pe bancă și a început să plângă. Ani de zile muncise în grădină, așteptând recolta, iar acum totul era pierdut.
– Tonya, de ce plângi? – o mângâia soțul. Anul viitor vor fi alți afini.
– Nu e despre fructe! Problema e că vecina nici măcar nu vrea să-și ceară scuze! A devenit obraznică!
– Ce să-i faci? Știi cum e ea.
Zina avea într-adevăr reputația unei vecine dificile, dar până acum relația lor fusese acceptabilă.
– Petre, hai să facem gard mai înalt?
– Se poate. Dar va costa mult.
– Și dacă nu-l facem? Ei vor distruge tot.
A doua zi a început construcția noului gard. Petru Nicolaevici aduse scânduri, plase și stâlpi. A muncit de dimineață până seara.
Zina privea șantierul din curtea ei, comentând ironic:
– Ce zgârciți! Au pus gard ca să nu atingă copiii!
Antonina nu răspundea, doar își strângea buzele mai tare.
Nepoții vecinei tot încercau să găsească găuri. Dar Petru le-a astupat pe toate.
– Mătușă Tonya, de ce ați construit gard? – întrebă mica Katya.
– Ca să păstrăm afinele.
– Putem veni să ne jucăm?
– Nu, nu mai este voie.
Gardul a ajutat, dar relațiile cu vecinii s-au stricat definitiv. Zina se întorcea cu spatele la ei, iar copiii nu mai veneau.
– Zgârciți! – strigau prin gard. Baba zgârcită!
Antonina încerca să nu le dea atenție, dar sufletul îi era greu. Curtea era altădată plină de râs de copii, acum domnea tăcerea.
Între timp, Zinaida le povestea altor vecini:
– Imaginați-vă, ce zgârciți sunt! Copiii nici măcar nu pot gusta o boabă! Au făcut un gard înalt!
– Dar cât au mâncat? – întrebau vecinii.
– Doar câteva boabe! Și ea spune ca și cum i-ar fi furat milioane!
Versiunea Zinaidei suna avantajos. Cine ar crede că niște copii ar putea mânca toată recolta?
Treptat, în sat s-a creat opinia că Antonina era zgârcită și rea, iar Zinaida era o bunică bună, care își crește singură cei cinci nepoți.
Până la sfârșitul verii, situația s-a înrăutățit. Copiii vecinei, neputând intra în grădină, au început să se răzbune altfel.
Uneori mingea era aruncată peste gard, alteori gunoi. Într-o dimineață, Antonina a descoperit țigări și ambalaje răsfirate în grădină.
– Zina, oprește-ți nepoții!
– Ce au făcut?
– Au aruncat gunoiul peste grădină!
– Cum știi că e al vostru? Poate l-a adus vântul.
Și copiii continuau să facă tărăboi. Uneori stropeau cu apă peste gard, alteori aruncau pietre în geam.
Antonina a înțeles că bunica nu-i oprește, ba chiar îi încurajează.
– Poate, Petre, să mergem la poliție?
– Tonya, nu exagera! Din cauza prostiilor copiilor să le facem probleme adulților?
– Dar ei fac tărăboi!
– Rabdăm. Vara se va termina curând.
Și într-adevăr, la sfârșitul lui august, gașca zgomotoasă s-a întors în oraș.
Antonina stătea seara pe bancă, în liniște, gândindu-se la vara viitoare. Probabil Zina va aduce din nou cei cinci nepoți. Și atunci ce?
Din nou tensiuni din cauza gardului, din nou pietre în grădină și insulte? Copiii acum o consideră pe Antonina o bătrână rea și zgârcită, iar bunica lor nu va încerca să-i convingă altfel.
Grădina nu mai era loc de bucurie și odihnă – era o fortăreață, unde trebuia să protejeze nu doar afinele, ci și liniștea sufletească.
– Zina, nepoții tăi au smuls toți afinii mei! Vecina nici măcar nu s-a mirat. – Și ce dacă? Sunt doar copii. …