— Ați putea să-mi pregătiți cel mai frumos buchet pe care îl aveți? Și cel mai mare. Tocmai am devenit tată! spuse tânărul, cu chipul luminat de o fericire pe care abia o putea stăpâni, privind-o pe florăreasa zâmbitoare.
În drum spre maternitate, Andrei Pavel își lăsă gândurile să alunece spre clipa în care avea să-și strângă pentru prima dată fiul la piept. În tăcere, își promitea că va fi pentru băiatul lui tatăl pe care el nu-l avusese niciodată. Amintirea propriei copilării îl apăsa cu o greutate veche. Singura imagine luminoasă care îi rămăsese era aceea a unui bărbat înalt și puternic care îl ridica în aer, iar el râdea speriat și fericit în același timp. Dar acel bărbat, Victor Pavel, își părăsise curând familia, lăsându-i pe Andrei și pe mama lui nu doar cu inima frântă, ci și fără un acoperiș deasupra capului.
Totul începuse când Viorica Dumitrescu, o veche prietenă a mamei lui, asistentă la dispensarul din cartier, începuse să treacă tot mai des pe la ei. De multe ori venea cu o sticlă de țuică sau vișinată, iar când mama lui Andrei încerca să refuze cu jenă, Viorica dădea din mână, ca și cum nu era nimic.
— Hai, dragă, ce mare lucru? Doar puțin, pentru poftă, spunea ea cu o voce ușoară și cu un zâmbet bine exersat. Ar trebui să-l prețuiești mai mult pe bărbatul tău. Un om ca el trebuie ținut aproape.
Apoi a venit seara în care Viorica și-a serbat ziua. Locuia în cealaltă parte a orașului, împreună cu cele două fiice ale ei, iar toată noaptea s-a învârtit în jurul lui Victor, turnându-i în pahar și copleșindu-l cu atenții.
Nu după mult timp, întorcându-se de la antrenamentul de fotbal, Andrei și-a auzit părinții certându-se în bucătărie.
— Plec. Și da, o iubesc pe Viorica. Între noi nu mai există nimic, nici dragoste, nici respect. Cu ea e altceva. Ea mă apreciază, spre deosebire de tine, anunță Victor cu o răceală care tăia aerul.
— Nu pe tine te apreciază, ci banii tăi, om nechibzuit ce ești! îi aruncă mama lui.
— Știam că exact asta o să spui. Mereu aceeași dramă. Și încă ceva: va trebui să vindem casa și să împărțim banii.
— Ce? Chiar nu mai ai pic de rușine? Casa asta a fost darul de nuntă de la părinții mei!
— Da, pentru noi doi. Nu numai pentru tine. Este bun comun.
— Și copilul tău? Unde o să stea? Unde o să doarmă? Ce o să mănânce?!
— Dar te-ai gândit unde o să stau eu? Într-un apartament înghesuit, cu femeia pe care o iubesc și cu cele două fete ale ei, care încă sunt la școală? În fond, eu nu vreau decât ce e drept…
Timp de doi ani, Andrei și mama lui au locuit la bunici, până când au reușit să ia un credit pentru o casă modestă. Mai târziu, după ce Andrei a terminat facultatea și s-a însurat, tatăl lui vitreg i-a trecut locuința pe numele lui.
„Îmi voi iubi fiul și nu-l voi trăda niciodată. Nici pe Elena”, își spuse Andrei când ieși din maternitate, hotărât ca în zilele următoare să cumpere tot ce era nevoie pentru camera copilului. Amânaseră mobilierul și lucrurile de bebeluș din respect pentru superstițiile soției lui.
Când se apropie de casă, Andrei observă un bărbat necunoscut, cu creștetul pleșuv, care stătea prin preajmă. Ceva în felul în care se ținea îl izbi cu o familiaritate neliniștitoare.
— Andrei, băiatul meu! Nu mă mai recunoști?
— Tată…?
— Chiar eu! Te-am zărit de cum ai coborât din mașina aceea frumoasă. Strașnică mașină, n-am ce zice.
— Îmi pare rău, dar mă grăbesc, spuse Andrei, strângând pumnii și trecând pe lângă el.
— Îmi pare rău… mă grăbesc… Ce-i cu politețurile astea? Suntem familie. Nu mă inviți înăuntru? Să vorbim și noi ca doi bărbați.
În alte împrejurări, Andrei l-ar fi dat afară fără să clipească. Dar în ziua aceea, purtat încă de bucuria nașterii fiului său, îl ignoră și merse spre ușă. Victor luă tăcerea drept acceptare și îl urmă în casă.
— Frumoasă casă ai aici! Mult loc, remarcă Victor, cercetând camerele cu privirea. Ai ajuns bine. Destul de bine cât să-ți ajuți tatăl aflat la nevoie.
— Despre ce vorbești?
— Nu face pe prostul. În primul rând, ai camere libere, chiar mai multe, după cum se vede. În al doilea rând, e limpede că ai cu ce să-mi rezolvi necazurile. Și crede-mă, am destule.
— Nu înțeleg ce legătură are norocul meu cu tine. Sau de ce ar trebui să mă intereseze necazurile tale după douăzeci de ani. Suntem doi străini. Ce vrei?
— Am dat de niște probleme. M-am certat cu ginerele Vioricăi. M-a făcut întreținut, îți vine să crezi? Pe mine! Întreținut! Cât am muncit la fabrică și i-am ținut pe toți în confort, eram bun. Dar când am ieșit la pensie, totul s-a schimbat. M-au dat afară. Din casa pe care eu am plătit-o! Iar creditele pe care Viorica le-a luat pe numele meu? Tot eu trebuie să le duc. Sunt la ananghie, fiule. Nu cer decât ce e drept…
— Drept? Și ce treabă am eu cu asta?
— Cum poți să întrebi așa ceva? Eu și Viorica nu ne-am căsătorit niciodată. În acte, ea nu e nimic pentru mine. Nici fetele ei. Dar tu… tu ești sângele meu. Iar mama ta a fost singura mea soție adevărată. Dacă nu s-ar fi recăsătorit, m-aș fi dus la ea. Nu suntem străini. Am crescut împreună un fiu.
— Tu crezi că mai ai vreun drept după ce ai luat jumătate din banii casei mamei și ai dispărut? N-ai plătit nici măcar un leu pensie alimentară.
— Banii aceia s-au dus în casa Vioricăi, în vacanțe la mare… Nu e nimic rău în puțină odihnă. Greșeala mea a fost că am făcut credite pentru nunțile și lunile de miere ale fetelor ei. O să mă înțelegi, fiule. O să mă ajuți. După nedreptatea pe care am îndurat-o…
— Odihnă? Eu și mama am tras ani întregi de pe o zi pe alta. Ea muncea până nu mai putea, iar eu am început să iau lucrări mărunte de la treisprezece ani. Împărțeam pliante, apoi spălam mașini.
— Și uite că ai reușit. Ești bărbat adevărat. Nu se poate să-ți lași propriul tată pe drumuri.
— Eu mi-am pierdut tatăl la zece ani.
— Mai bine mai târziu decât niciodată, cum se spune. Putem recupera timpul pierdut.
— Cum anume?
— Aș putea sta în camera aceea liberă. Doar pentru o vreme. Ce zici? Sângele apă nu se face.
— Camera aceea este pentru fiul meu. Nu știu cine ți-a dat adresa mea, dar ar fi trebuit să-ți spună că am un copil acum. Un băiat, născut astăzi. Vreau să fiu tatăl de care el are nevoie. Acum pleacă. Am mobilă de cumpărat și multe de făcut, spuse Andrei, arătând ferm spre ușă.
Afară, Victor strigă după el:
— Andrei, ai o mașină foarte bună. Schimb-o cu una mai simplă, dă-mi diferența și scapă-mă de datorii. Fă și tu ce se cuvine…
— Pentru mine nu ești decât un trădător. Când eram copil aveam nevoie de tată. Acum nu mai am nevoie de nimic de la tine. Să nu-mi mai ieși în cale, altfel nu garantez pentru ce se va întâmpla.
Andrei se urcă în mașină fără să se întoarcă, lăsându-l pe bătrân în urmă, nedumerit și singur în fața casei. Nu simți nici urmă de milă. Știa că alesese corect. Pentru fiul lui, care nu avea să cunoască niciodată durerea pe care el o purtase atâția ani.