La nouăsprezece ani, Mara nici nu bănuia că o singură apariție la un forum de afaceri din București îi va rupe viața în două. Venise acolo ca traducătoare, o fată liniștită dintr-un orășel de pe malul Nistrului, convinsă că munca, discreția și studiile o vor ajuta să-și clădească un viitor demn. Printre invitați ieșea în evidență Radu Mavrocordat, înalt, reținut, moștenitor al unei familii vechi și influente, stăpân peste mari afaceri în energie și petrol. După prezentarea ei, bărbatul s-a apropiat, a privit-o fără să clipească și i-a spus în engleză:
— Vorbiți de parcă fiecare cuvânt s-ar naște din poezie. Mi-aș dori să aud glasul acesta în fiecare zi.
După câteva luni, logodna s-a făcut în cerc închis, fără presă și fără zgomot. Mara a primit credința casei, a fost numită Irina și a plecat din țara în care crescuse, mutându-se într-o reședință uriașă de pe litoralul românesc, cu arcade luminoase, cupole de aramă și încăperi în care pașii se pierdeau pe marmură. În ziua nunții, soțul s-a aplecat spre ea și i-a șoptit aproape fără glas:
— Îmi vei dărui moștenitori. În casa aceasta, în fiecare an trebuie să se audă plâns de copil. Așa cere obiceiul nostru.
La început, totul părea desprins dintr-o poveste veche. Avea o grădină numai a ei, cu fântâni de marmură și alei umbrite, odăile îi erau acoperite cu stofe scumpe, broderii fine și bijuterii grele, iar servitorii îi îndeplineau dorințele înainte ca ea să apuce să le rostească.
Însă, de fiecare dată când venea primăvara, Radu o ducea la medic. Vizitele acelea, la început politicoase și rare, au devenit treptat un ritual de neocolit. Dacă vestea așteptată întârzia, privirea lui se răcea, iar aerul din reședință se umplea de o așteptare apăsătoare, ca înaintea unei furtuni.
Primul copil s-a născut la un an după nuntă. Nașterea a avut loc într-o aripă separată a conacului, unde totul fusese pregătit fără cusur: medici renumiți, liniște sterilă, aparate moderne, asistente care vorbeau în șoaptă. Când băiețelul minuscul i-a fost așezat pentru prima dată pe piept, Irina a simțit în aceeași clipă o iubire sfâșietoare și o teamă pe care nu știa cum s-o numească. Copilul devenea centrul lumii ei, dar odată cu el simțea cum niște lanțuri nevăzute se strâng mai tare.
Radu era mulțumit. În seara aceea, în salonul mare s-a dat o recepție fastuoasă. Oaspeții au venit cu felicitări, aur, mătăsuri rare și urări de belșug. Irina stătea în camera ei, istovită și fericită, asculta de departe muzica și rumoarea petrecerii și înțelegea, cu o luciditate dureroasă, că valoarea ei în casa aceea începea să fie cântărită după puterea de a aduce pe lume copii.
A doua sarcină a venit aproape fără răgaz. Trupul ei nu apucase să-și revină, iar ea trebuia din nou să treacă prin nopți fără somn, slăbiciune, greață și frica unei noi încercări. Medicii spuneau că avea nevoie de odihnă, dar cuvântul soțului cântărea mai mult decât orice recomandare. Radu nu ridica vocea, nu o amenința, nu făcea scene, însă tăcerea lui apăsa mai greu decât o judecată rostită.
Anii au început să curgă unul după altul. Un fiu a fost urmat de altul, apoi s-a născut o fată. Aripa copiilor se lărgea mereu. Bone, guvernante și profesori le stăteau celor mici aproape în fiecare zi. Irina încerca să petreacă lângă ei cât mai mult timp, îi învăța pe cei mari vorbele de acasă, le povestea despre iernile albe de la Soroca, despre mirosul de brad, despre Nistrul de lângă casa părinților. Poveștile acelea erau împotrivirea ei tăcută, dovada că existase cândva o viață pe care nimeni nu i-o putea smulge cu totul.
Cu timpul, luxul a încetat să o mai uimească. Modelele aurite de pe tavane nu-i mai smulgeau admirație, iar pietrele prețioase rămâneau zile întregi neatinse în casete. Tot mai des se surprindea gândindu-se că libertatea valorează mai mult decât orice diamant. Soțul ei se purta cu respect, dar cu o distanță greu de trecut. Între ei exista o înțelegere nerostită: ea era mama moștenitorilor, el era zidul de protecție, rangul și puterea.
Uneori, când se privea în oglindă, vedea o oboseală care venise prea devreme. Fata visătoare de nouăsprezece ani dispăruse și lăsase locul unei femei cu spatele drept, gesturi calculate și ochi atenți. Mișcările i se făcuseră mai domoale, vocea mai cumpătată. Învățase să-și ascundă emoțiile, ca să nu devină subiect de șoapte prin coridoare.
În al cincilea an de căsnicie, o primăvară a adus vești neliniștitoare. Consultul a durat mai mult decât de obicei, analizele nu arătau limpede, iar medicul a pomenit cu prudență despre o dificultate trecătoare. Pentru prima dată, Irina a simțit cum frica îi intră sub piele. Știa că un eșec îi putea clătina locul în casă. În seara aceea, Radu a stat mult timp lângă fereastră, fără să spună nimic. Judecata aceea mută o înspăimânta mai tare decât orice mustrare.
Spre ușurarea ei, după o lună totul s-a confirmat: era din nou însărcinată. Încordarea s-a retras, dar a lăsat în urmă o urmă grea. Irina a înțeles atunci, cu o claritate rece, cât de fragil era locul ei printre zidurile acelea somptuoase.