— Vrei să divorțăm? Bine. Sunt de acord.
După răspunsul liniștit al Mariei, Andrei a rămas privind-o nedumerit. Se așteptase la lacrimi, la rugăminți, poate chiar la o ceartă. Nu și la calmul acela aproape rece. Avea toate motivele să fie surprins.
Maria puse în fața lui farfuria cu tocăniță de pește și se așeză pe scaunul din partea cealaltă a mesei. Andrei mânca fără să spună nimic, cu ochii ațintiți asupra telefonului. Mara stătea la măsuța ei, într-un colț al bucătăriei, și colora cu multă atenție o planșă. Băiețelul lor, Luca, dormea deja în pătuț.
— Andrei, te-a sunat mama azi, începu Maria cu glas scăzut. Are din nou probleme cu țevile din baie. Instalatorul i-a spus că reparația va costa o mie două sute de lei.
Andrei își așeză furculița lângă farfurie. O făcu încet, cu grijă, așa cum așezi un obiect atunci când încerci să nu lași furia să izbucnească.
— O mie două sute de lei, repetă el apăsat. Luna trecută au fost opt sute pentru medicamente. Înainte de asta, o mie cinci sute pentru restanța la electricitate. Maria, nici nu mai țin socoteala. M-am săturat să tot calculez.
— Înțeleg, spuse ea și îi atinse ușor mâna. Dar mama e singură. Are o pensie foarte mică. Ce poate face?
— Dar noi ce facem? Andrei își trase mâna. Avem creditul ipotecar, doi copii și nici măcar nu mai avem bani pentru lucruri simple. Eu nu mi-am cumpărat o pereche nouă de adidași de un an și jumătate. Un an și jumătate, Maria.
Mara își ridică ochii din desen. Maria îi zâmbi imediat și îi făcu semn cu mâna, încercând să-i transmită că totul era în regulă. Fetița se aplecă din nou asupra creioanelor, însă acum asculta fiecare cuvânt.
— Nu-ți cer să alegi între mine și mama mea, șopti Maria. Îți cer doar să mai avem puțină răbdare. Va depune actele pentru ajutorul de la primărie și poate că lucrurile vor deveni mai ușoare.
— Asta îmi spui de trei ani, izbucni Andrei, ridicându-se brusc de la masă. De trei ani aud aceeași promisiune.
Se retrase în dormitor. Maria strânse farfuriile fără să spună nimic, o ajută pe Mara să pună creioanele la locul lor, apoi își culcă fiica. După aceea rămase mult timp singură în bucătărie, cu privirea pierdută la ceainicul în care apa se răcise.
Elena Popescu sosise la sfârșitul lui aprilie.
— Doar pentru o săptămână, draga mea. Îmi este foarte greu să stau singură acasă, spusese ea.
Numai că săptămâna aceea începu să se prelungească fără sfârșit. Încă din a treia zi, Maria observă că Andrei pleca la serviciu cu o jumătate de oră mai devreme decât de obicei.
— Maria, de ce ții condimentele chiar deasupra aragazului? Își pierd repede aroma, spunea Elena în timp ce muta borcănelele fără să aștepte răspunsul. Și laptele acesta de ce îl cumperi? Este mai scump cu patru lei și nu e cu nimic mai bun.
— Mamă, Luca îl bea doar pe acesta. De la celelalte sortimente refuză să bea.
— Prostii. Copilul bea ce i se dă. L-ați răsfățat prea mult.
Într-o seară, Andrei se întoarse acasă mult mai târziu. Elena stătea în sufragerie și urmărea televizorul la un volum aproape asurzitor. Luca tocmai adormise.
— Doamnă Elena, ați putea să dați puțin mai încet? întrebă Andrei, oprindu-se în prag. Băiatul abia a adormit.
— Eu oricum aud foarte puțin, Andrei. Ți se pare doar. Pereții sunt prea subțiri. Trebuia să alegeți un apartament mai bun.
Maria ieși din bucătărie și întâlni privirea soțului ei. În ochii lui nu mai era furie. Era ceva mai rău: gol. Părea că înăuntrul lui se stinsese totul și nu mai rămăsese nimic care să poată izbucni.
— Mamă, te rog, mai încet, interveni Maria.
— Bine, bine, răspunse Elena și închise televizorul cu un gest teatral. O să stau în liniște și în întuneric. M-ați chemat aici, dar se pare că nu fac decât să vă încurc.
— Nimeni nu te dă afară, mamă.
— Cu soțul tău nici nu se poate vorbi. Se uită la mine de parcă aș fi o străină. Eu te-am crescut singură, să nu uiți. Am pierdut nopți întregi pentru tine. Iar acum am ajuns o povară.
Andrei nu răspunse. Se duse în bucătărie, iar Maria îl auzi deschizând frigiderul, scoțând o sticlă de suc și așezându-se la masă. Știa că nu va reveni în sufragerie cât timp mama ei nu se retrăgea la culcare. Avea să rămână acolo, să deruleze absent pe telefon și să se simtă un străin în propria casă.
A doua zi, Elena mută hainele Marei dintr-un dulap în altul.
— Mamă, de ce ai făcut asta? Maria se opri în pragul camerei copiilor. Mara știe singură unde își ține lucrurile.
— Erau puse fără nicio logică. Hainele groase trebuie sus, iar cele subțiri jos. Așa se face.
— Este camera ei. Era obișnuită cu felul în care își aranja lucrurile.
— Vai, Maria, nu mă face să râd. Are zece ani. Ce înseamnă „felul ei”? Îi permiți prea multe.
Când Mara se întoarse de la școală, rămase multă vreme în fața dulapului deschis. În cele din urmă, închise ușa fără să spună nimic și se duse să deseneze în bucătărie. Maria observă cum fetița își strângea buzele — exact cum făcea și ea odinioară, când mama ei lua toate deciziile în locul ei.
Elena plecă abia după mai bine de trei săptămâni. În ziua plecării ei, Andrei se așeză pentru prima dată după o lună la masă împreună cu familia. Totuși, conversația nu se lega. Cuvintele pluteau între ei ca niște obiecte rămase într-un apartament gol: totul părea a fi la locul său, dar nimeni nu mai putea trăi acolo.
La două zile după plecarea soacrei, Andrei hotărî să vorbească. Era duminică. Copiii ieșiseră la plimbare cu o vecină care își scotea câinele.
— Maria, așază-te. Trebuie să discutăm.
Ea se așeză. Știa deja ce urma să audă. Era ca înaintea unei furtuni: cerul încă părea senin, dar aerul se schimbase.
— Vreau să divorțăm, spuse Andrei.
— Bine, răspunse Maria. Sunt de acord.
Se lăsă tăcerea. Andrei clipi, incapabil să-și ascundă uimirea. Se așteptase la plâns, la rugăminți, la promisiuni că totul se va schimba. Nu la acceptarea aceea calmă, aproape dureroasă.
— Nici măcar nu mă întrebi de ce? întrebă el, iar vocea îi tremură.