— Cât timp poți continua fără să te oprești? Și, dacă tot te prezinți atât de convingător, spune-mi din start ce garanții oferi.
— Ce fel de garanții?
— Păi, în momentul ăsta îți faci reclamă. Eu doar verific specificațiile.
— Femeile sunt înnebunite după mine.
— Chiar toate?
— Aproape toate.
— Și niciuna n-a lăsat vreodată vreo recenzie?
Mă numesc Andreea, am patruzeci și șase de ani și, până nu demult, eram convinsă că bărbații trecuți de cincizeci devin ceva mai calmi, mai cumpătați și, măcar din când în când, capabili să-și privească propriile calități cu puțină obiectivitate. Se pare însă că vârsta nu aduce automat și înțelepciune. Unii bărbați primesc doar mai mulți ani în care să le explice celor din jur cât de extraordinari sunt.
Pe Sorin l-am cunoscut pe un site de întâlniri. Avea cincizeci și doi de ani. În fotografii părea un bărbat serios, așezat, genul care știe ce vrea de la viață. Într-o poză stătea lângă o mașină. În alta, lângă un grătar. În a treia poza foarte mândru lângă un SUV care, după cum aveam să aflu ulterior, nici măcar nu era al lui, ci al vecinului. Pe scurt, colecția clasică de imagini a unui bărbat hotărât să pară ceva mai prosper decât îi permite realitatea.
Am schimbat mesaje cam zece zile. Nu foarte mult. Totuși, perioada a fost suficientă ca să observ o particularitate importantă: lui Sorin îi plăcea enorm să vorbească despre sine. De fapt, „îi plăcea” este o formulare prea modestă. Sorin putea transforma aproape orice subiect într-o poveste despre el.
Dacă s-ar fi organizat vreodată un campionat mondial de lăudat propria persoană, sunt convinsă că n-ar fi acceptat doar locul întâi. Și-ar fi înmânat singur trofeul, medalia și diploma, după care probabil ar fi ținut și un discurs despre cât de meritată este victoria.
La început nu m-a deranjat. Mi-am spus că există oameni care se plac foarte mult și că, în fond, nu este nimic rău în asta. Important este ca admirația față de propria persoană să rămână în niște limite suportabile.
Aveam să descopăr cât de optimistă fusesem.
Am stabilit să ne vedem într-o cafenea mică, cu produse de patiserie, nu departe de centru. Era un loc plăcut, fără pretenții inutile. Cafeaua era bună, prăjiturile chiar reușite, iar oamenii veneau acolo ca să stea de vorbă în liniște, nu ca să-și demonstreze statutul social prin valoarea notei de plată.
Eu am ajuns la timp. Mi se pare firesc. Dacă spui că ne vedem la ora șase, atunci, în mintea mea, ora șase chiar înseamnă ora șase.
Nu șase și douăzeci și patru.
Exact la șase și douăzeci și patru a apărut Sorin. M-am uitat intenționat la ceas, tocmai de aceea mi-a rămas atât de bine întipărit momentul.
În cele douăzeci și patru de minute apucasem să-mi comand o cafea, să mănânc o prăjitură și să mă întreb de câteva ori dacă omul se rătăcise, uitase de întâlnire sau pur și simplu hotărâse să nu mai vină.
Nici vorbă. Doar întârziase. Iar când a apărut, nu părea să-l apese nici cea mai vagă urmă de vinovăție.
A ajuns la masa mea, m-a privit liniștit și a spus:
— Bună.
M-am uitat la ceas. Apoi la el. După care iar la ceas.
A observat gestul.
— Trafic.
Desigur. Traficul. Într-un oraș în care, din zona în care locuia el până la cafenea, drumul dura cam șapte minute. Totuși, nu sunt omul care începe o întâlnire făcând scandal, așa că n-am comentat.
Sorin s-a dus la tejghea și și-a comandat singur o cafea. Separat. Rapid. Sigur pe el. Mișcarea a fost atât de naturală, încât aproape că m-am întrebat dacă nu cumva o exersase înainte, acasă.
Atunci mi-a trecut pentru prima dată prin minte că întârzierea lui poate nu fusese chiar întâmplătoare.
Dacă ajungea la ora stabilită, probabil ne apropiam împreună de tejghea, ne uitam la meniu și exista riscul teribil de a plăti în același timp.
În schimb, când a sosit, eu deja comandasem și achitasem tot ce consumasem. Simplu. Eficient. Economic. Un plan suficient de bine pus la punct încât să merite prezentat într-o ședință la Ministerul Finanțelor.
Dar adevăratul spectacol abia urma.
Sorin a început prin a-mi prezenta realizările sale. Eu m-am pregătit mental pentru povești despre o afacere, călătorii, proiecte interesante sau măcar vreo pasiune ieșită din comun.
Ce naivă eram.
Prima mare realizare a vieții lui era apartamentul.
— Am apartamentul meu.
— Foarte bine.
— Proprietate personală.
— Minunat.
— L-am moștenit de la bunica.
Am rămas pentru o clipă fără replică. De regulă, oamenii se mândresc mai ales cu lucrurile pentru care au muncit ei înșiși. Dar, în fine, apartament să fie.
Apoi am ajuns la capitolul automobil.
— Și am o mașină foarte fiabilă.
— E un lucru bun.
— Merge de cincisprezece ani fără probleme.
A trebuit să mă controlez serios ca să nu-l întreb dacă nu ar trebui să-i pregătească dosarul de pensionare.
Următorul subiect a fost salariul. Aici Sorin și-a îndreptat spatele, și-a tras umerii înapoi și a căpătat expresia unui om pe cale să anunțe o cifră capabilă să schimbe cursul economiei.
— Câștig foarte bine.
Am așteptat.
— Cinci mii opt sute de lei.
A rostit suma cu atâta solemnitate, încât ai fi zis că tocmai cumpărase o insulă privată și încă nu se hotărâse unde să construiască debarcaderul.
Am dat din cap. Foarte discret. Nu voiam, din greșeală, să zgârii edificiul impresionant al stimei lui de sine.
Credeam că după apartamentul primit de la bunică și mașina ajunsă la o vârstă respectabilă repertoriul realizărilor se va încheia. M-am înșelat din nou. Sorin abia prinsese gustul.
Încetul cu încetul, discuția s-a mutat către succesul lui fenomenal în rândul femeilor.
Am aflat că femeile îl adoră. Îl doresc. Își pierd mințile după el. Aproape că se luptă între ele pentru șansa de a-i sta alături.
Îl ascultam și începeam să mă întreb dacă nu cumva, fără să-mi dau seama, discutam despre un alt Sorin.
Pentru că bărbatul din fața mea sosise cu aproape jumătate de oră întârziere și își alesese cea mai ieftină cafea din meniu.
Dar vorbea despre propria persoană cu siguranța unui star internațional care, din pură modestie, acceptase să petreacă o seară într-o cafenea de cartier.
Și apoi conversația a ajuns la punctul culminant: calitățile lui în pat.
Acolo am înțeles că soarta îmi oferise, fără să-i cer nimic, o seară pe care aveam s-o țin minte multă vreme.
Sorin se promova cu seriozitatea unui copywriter care pregătește broșura de lansare a unui produs exclusivist.
— Femeile sunt foarte mulțumite de mine.
— Mhm.
— Niciuna nu s-a plâns vreodată.
— Impresionant.
— Cu mine e întotdeauna bine.
— Ce veste minunată.
— N-ai cum să regreți.
După ultima propoziție a făcut o pauză. O pauză calculată, teatrală, aproape prea bine lucrată.
Apoi, cu aerul unui om convins că tocmai a ajuns la concluzia inevitabilă a serii, mi-a spus:
— Putem merge la mine.
M-am uitat la el. Apoi la ceașca mea. După aceea, iar la el.
Și în momentul acela mi-am dat seama că nu mai aveam niciun chef să continui să joc rolul spectatorului admirativ.
Dacă un om alege să se prezinte singur drept produs premium, de categorie superioară, atunci mi se pare absolut normal ca posibilul client să ceară câteva informații tehnice înainte de achiziție.
Așa că am zâmbit și am întrebat calm:
— Bine. Și ce garanții oferi?
Sorin a încremenit.
— Cum adică?
— Exact așa cum am spus. Ce garanții am?
— Ce garanții să ai?
— Că o să-mi placă într-adevăr.
A clipit o dată. Apoi încă o dată. Și a treia oară.
În schimb, eu simțeam cum mă cuprinde inspirația.
— Tocmai mi-ai explicat că ești un specialist extraordinar. Dacă lucrurile stau așa, ar trebui să existe niște indicatori clari de performanță.
Fața lui Sorin a început să capete culoare. La început puțin. Apoi tot mai vizibil.
Eu nu mai aveam de gând să mă opresc.
— Cât timp poți continua fără pauză?
A început brusc să tușească.
Am considerat că întrebarea poate fusese prea generală și am decis să-l ajut.
— Treizeci de minute?
Tăcere.
— O oră întreagă?
Tăcerea devenise aproape materială.
— Sau discutăm doar despre varianta publicitară, cea în care specificațiile tehnice nu sunt menționate?
În acel moment, Sorin avea expresia unui om care ar fi dat orice să se poată teleporta instantaneu în apartamentul moștenit de la bunica lui.
Pentru mine însă, analiza produsului abia începuse.
— Există și recenzii?
— Ce recenzii?
— De la cliente mulțumite și recunoscătoare.
S-a uitat la mine cu ochii larg deschiși.
— Îți bați joc de mine?
— Deloc. Încerc doar să aflu detaliile.
— Ce detalii?
— Unele destul de importante. Tu ai început prezentarea, nu eu.
Nervozitatea lui devenea tot mai evidentă. Apoi s-a transformat pentru câteva clipe în furie. După aceea, s-a întors la nervozitate.
Trebuie să recunosc că era fascinant de urmărit.
Cu doar câteva minute înainte, același om îmi explica în amănunt cât de excepțional este.
Au fost suficiente două-trei întrebări concrete și întregul sistem s-a blocat, exact ca un calculator vechi care nu mai știe ce să facă după ce ai deschis prea multe ferestre.
Am hotărât chiar să-i dau o mână de ajutor.
— Poate ai o listă cu principalele avantaje?
— Tu nu ești normală.
— De ce?
— Ce avantaje?
— Păi, până acum am aflat doar despre apartamentul bunicii și despre mașina care a supraviețuit unui deceniu și jumătate.
Acolo s-a dezumflat complet.
Nu spun asta metaforic. Aproape că puteai vedea cum dispare din el tot aerul care îi ținuse pieptul umflat întreaga seară.
Până atunci păruse important, sigur pe sine, aproape monumental.
Dar în clipa în care am început să-i cer explicații precise, în spatele ambalajului strălucitor a rămas un bărbat absolut obișnuit, cu o părere uriașă despre sine și cu foarte puține argumente prin care să-și susțină afirmațiile.
Am plecat acasă singură.
Câteva zile mai târziu, am primit un mesaj de la el.
Sorin mă informa că femeile din ziua de azi au devenit exagerat de pretențioase.
Am râs mult.
Omul care petrecuse o bună parte din întâlnire descriindu-și propria excepționalitate se simțise sincer ofensat atunci când i se ceruse să demonstreze măcar într-un fel că acea excepționalitate există și în afara discursului lui.
Atunci am înțeles definitiv un lucru foarte simplu: cu cât cineva își face singur reclamă mai zgomotos, cu atât merită să citești mai atent instrucțiunile.
Fiindcă, uneori, sub un ambalaj spectaculos și o prezentare impecabilă se ascunde un produs care intră în panică la primele întrebări elementare.
Iar dacă un bărbat începe să se înroșească atunci când îl rogi să-și enumere avantajele, este posibil ca principala lui calitate să fie alta: capacitatea de a încheia întâlnirea suficient de repede încât femeia să-și poată salva restul serii pentru ceva cu adevărat plăcut.
Analiza psihologului
Un asemenea comportament apare destul de des la persoanele care au o stimă de sine foarte ridicată la suprafață, dar extrem de fragilă în profunzime. Ele simt nevoia să vorbească permanent despre propriile calități pentru că au nevoie ca ceilalți să le confirme valoarea. Atâta vreme cât interlocutorii ascultă, aprobă și nu cer explicații suplimentare, mecanismul funcționează perfect.
Problemele apar atunci când cineva renunță să mai admire prezentarea și cere exemple concrete. În acel moment, siguranța afișată poate dispărea surprinzător de repede, tocmai fiindcă ea nu se sprijină întotdeauna pe fapte, ci pe imaginea pe care persoana respectivă încearcă să o impună celorlalți.
Este relevant și faptul că Sorin a încercat să o convingă pe Andreea de valoarea lui aproape exclusiv prin cuvinte. Nu punctualitatea, nu comportamentul, nu generozitatea și nici atenția față de persoana din fața lui au fost argumentele principale. El a ales pur și simplu să declare cât de valoros este.
De aceea, câteva întrebări aparent banale au produs o reacție atât de puternică. Întrebările nu îl atacau propriu-zis, ci puneau la încercare diferența dintre imaginea promovată și ceea ce putea susține în mod concret.
Concluzia este destul de simplă: un om care se simte cu adevărat sigur pe el rareori are nevoie de o campanie permanentă de autopromovare.
Calitățile autentice se observă în comportament, în felul în care omul îi tratează pe ceilalți și în lucrurile pe care le face. Nu au nevoie de o prezentare de douăzeci de slide-uri și nici de discursuri nesfârșite despre cât de unic, dorit și indispensabil este cineva.
Uneori, cea mai convingătoare dovadă a valorii personale este tocmai lipsa nevoii de a o anunța în fiecare cinci minute.