— Un joc? Acum așa îi spui?
Făcu un pas spre el.
— Cine îmi jura iubire veșnică pe malul oceanului? Cine îmi spunea că, în sfârșit, întâlnise o femeie adevărată? Cine mă ruga să-i fac o fetiță? Cine alegea ore întregi bijuterii și susținea că safirele se potrivesc perfect cu ochii mei?
Ionuț se înroși.
— Ce copilărie? Pentru ce mi-ar trebui copiii tăi? Eu am deja o fiică! O iubesc pe Veronica! Și te iubesc pe tine, Tatiana!
Aproape striga.
— Tu ai venit după mine! Tu m-ai provocat! Apăreai mereu când Tatiana nu era acasă! M-ai sedus!
Se întoarse spre soția lui.
— Crede-mă, a venit odată la mine aproape dezbrăcată! Sunt bărbat, ce voiai să fac? N-am putut să mă controlez! Dar asta nu a însemnat nimic!
Tatiana îl privea și înțelegea tot mai limpede.
În fața ei nu mai era omul nobil și sigur pe care îl iubise cândva.
Era un bărbat slab, dispus să dea vina pe oricine pentru propriile alegeri.
Cu un minut înainte îi promitea Oanei dragoste și un viitor comun.
Acum numea relația lor o simplă greșeală.
Iar pe Tatiana încerca să o convingă că el nu era responsabil pentru nimic.
Adevărul cel mai dureros nu era doar infidelitatea.
Era ușurința cu care își batjocorise familia, încrederea și anii petrecuți împreună.
— Plecați, repetă Tatiana.
Vocea îi era joasă, dar neclintită.
— Amândoi. Acum.
Discuția se încheie acolo.
După o vreme, Tatiana stătea într-o cafenea mică, în fața Mariei.
Prin fereastra largă cădeau primii fulgi de zăpadă, semn că iarna adevărată se apropia.
Femeia ținea în mâini o ceașcă de cafea fierbinte și privea strada.
— Așa s-a terminat povestea mea frumoasă de familie, spuse ea încet.
Maria o privi cu compasiune.
— Nu vorbi așa. Poate că pentru tine abia acum începe ceva nou. Ești frumoasă, inteligentă și talentată. Acum ești și directoare generală adjunctă. Ai atât de multe posibilități înainte!
Tăcu puțin, apoi adăugă:
— Poate vei reuși totuși să repari lucrurile cu Ionuț. Nu este un om rău în întregime. O iubește pe Veronica și suferă. Colegii spun că nu mai știe ce să facă de când ai plecat.
Tatiana clătină încet din cap.
— Nu, Maria. Nu pot.
Se gândi cum să-și explice mai bine durerea.
— Știi, trădările nu seamănă toate între ele. Uneori omul face o prostie, cedează unei slăbiciuni de moment, se lasă dus de alcool, furie sau o situație întâmplătoare. Nu scuz asemenea lucruri, dar cred că unele familii pot supraviețui unei asemenea greșeli.
Maria asculta atent.
— La noi însă a fost altceva.
Tatiana își coborî privirea spre ceașcă.
— Nu a fost doar pasiune. Au apărut sentimente. El s-a îndrăgostit de altă femeie.
Făcu o pauză.
— Atât de mult, încât îi alegea bijuterii după culoarea ochilor. Îi pregătea întâlniri, călătorii și cadouri. Se gândea la fiecare detaliu. Își construia o viață separată, în care eu nu mai aveam loc.
Vocea îi tremură.
— Nu îi oferea doar timpul lui. Îi dăruia gândurile, atenția și tandrețea lui. Tocmai acele gesturi mici de iubire care înainte îmi aparțineau mie.
Inspiră adânc.
— Și apoi se întorcea liniștit acasă. Mă îmbrățișa, o săruta pe Veronica, îmi vorbea despre serviciul nesfârșit și mă mințea privind direct în ochii mei.
Maria nu răspunse.
— Asta nu voi putea ierta, încheie Tatiana. Și nici nu vreau. Pentru că, dacă aș face-o, ar trebui să mă trădez pe mine însămi.
La scurt timp, cei doi soți divorțară oficial.
Ionuț se transferă la filiala companiei dintr-un alt oraș.
Nu își uită însă fiica.
Venea regulat, o lua pe Veronica la plimbare, petrecea timp cu ea și încerca să participe la creșterea ei.
Uneori, când se întâlneau, încerca să vorbească din nou cu fosta soție.
Îi spunea că își înțelesese greșelile.
Își exprima regretul.
Lăsa să se înțeleagă că ar vrea să se întoarcă.
Tatiana nu mai intra în asemenea discuții.
Îl asculta fără să se tulbure și răspundea doar:
— Adu-o pe Veronica acasă la ora opt.
Oana părăsi și ea compania după puțin timp.
Apoi dispăru din viața lor.
Tatiana nu știa ce se întâmplase cu ea și nici nu dorea să afle.
Cândva, Oana fusese cea mai apropiată prietenă a ei.
Acum era doar o persoană din trecut, la care nu voia să se mai gândească.
Viața își reluă treptat cursul.
Noua funcție îi cerea multă energie.
Tatiana se obișnuia din nou cu responsabilitatea, întâlnirile importante și deciziile dificile.
Uneori rămânea la birou până târziu.
Dar acum știa limpede pentru ce muncea.
Mai ales, își recâștigase sentimentul de independență și încredere.
Într-o seară târzie de toamnă, ieși din clădire după lăsarea întunericului.
Aerul era rece și curat.
Mirosea a frunze umede, pământ și fum.
Tatiana își strânse haina în jurul trupului și porni încet spre casă.
Deodată își dădu seama că golul care o chinuise nu mai era acolo.
Oboseala exista încă.
Avea de lucru, griji și responsabilitatea creșterii fiicei.
Uneori, amintirile trecutului încă o dureau.
Dar spaima și dezorientarea care o urmăreau după descoperirea trădării dispăruseră.
În locul lor se instala treptat liniștea.
O liniște adevărată, profundă și câștigată cu greu.
Tatiana își construia din nou propria viață.