Mi-am apăsat pentru o clipă degetele pe rădăcina nasului, încercând să-mi păstrez răbdarea.
— Nicoleta, dacă te-ai interesa și de altceva în afară de reducerile la vopsea, șurubelnițe și adezivi, ai ști că oțetul dintr-o marinadă nu se pune doar ca să dea gust. Are rol în conservare și ajută la împiedicarea dezvoltării unor bacterii periculoase. Iar gastrita se tratează cu alimentație potrivită și după recomandarea medicului, nu cu borcane luate fără voie din pivnița altcuiva.
— Egoisto! — fața Nicoletei s-a umplut imediat de pete roșii. — Pentru un singur borcan de castraveți ești gata să te cerți cu toate rudele!
— Nu intenționez să mă cert cu nimeni pentru un borcan, — i-am răspuns fără să ridic vocea. — Dar borcanul acela va ajunge acum înapoi pe raft atât de repede, de parcă la casa ta de marcat ar fi apărut un client care cere retur fără bon.
Nicoleta a pufnit furioasă, însă și-a luat mâna de pe borcan. Cătălin, văzând că atmosfera devenea tot mai apăsătoare, a decis să joace rolul împăciuitorului.
— Hai, fetelor, ajunge cu scandalul pentru mâncare! Mihai, spune-i și tu soției tale că suntem cu toții o familie. Merită să stricăm relațiile pentru câteva conserve?
Până atunci, Mihai urmărise totul în tăcere. După cuvintele fratelui său însă, a făcut un pas înainte. Expresia i s-a schimbat complet; dintr-odată chipul îi devenise rece și foarte serios.
— Cătălin, relațiile nu sunt distruse de omul care își apără lucrurile. Le distruge cel care vine la proprietatea altuia cu cutii goale, intră în pivniță fără permisiune și începe să ia ce găsește. Puneți totul la loc. Acum.
Rodica a înțeles imediat că autoritatea pe care crezuse că o are asupra situației se destrăma. A lovit iritată masa cu palma și a fost cât pe ce să răstoarne borcanul deschis cu dulceață.
— Eu sunt mama soțului tău! — a declarat ea solemn, ca și cum ar fi vorbit de la tribună în fața unei săli întregi. — Am tot dreptul să iau câteva borcane pentru fratele meu, mai ales că își sărbătorește ziua! Și hribii nici măcar nu sunt ai tăi. Ciupercile cresc în pădure. Sunt o resursă a naturii, nu proprietatea ta personală!
Mi-am scos telefonul și am deschis calculatorul.
— Doamnă Rodica, după ce cineva culege legal ciupercile din pădure, ele nu mai stau singure acolo, la dispoziția întregii populații. Iar intrarea în pivnița unei alte persoane și scoaterea bunurilor fără acordul proprietarului poate fi privită cu totul altfel din punct de vedere juridic.
— Negustoreaso! — soacra și-a dus teatral palma la piept. — Numai la bani te-ai gândit toată viața! N-ai pic de suflet, pic de generozitate! Pentru tine totul înseamnă calcule, prețuri și zgârcenie!
— Generozitatea mea se termină exact acolo unde cineva începe să-mi ia lucrurile fără să mă întrebe, — am spus, apăsând liniștită pe ecranul telefonului. — Iar dumneavoastră protestați acum de parcă v-ar fi oprit cineva la ieșirea din magazin cu produsele neplătite în sacoșă.
S-a făcut liniște. Pentru câteva clipe, singurul sunet rămas pe terasă a fost bâzâitul unei viespi care se tot învârtea în jurul borcanului de dulceață.
— Acum, dacă tot am lămurit partea morală, propun să trecem la cifre, — am spus și am deschis notițele în care îmi treceam mereu numărul conservelor pregătite. — Șapte borcane de hribi. Zece borcane de zacuscă. Cincisprezece borcane cu castraveți murați. Câteva borcane cu fructe de pădure pasate cu zahăr. Adăugăm legumele, zahărul, condimentele, capacele, borcanele, apa și curentul. Iar timpul meu îl calculăm după tariful mediu pentru o oră de muncă a unei persoane plătite să se ocupe de gospodărie. Și ajungem la…
Am spus suma.
Cătălin a fluierat scurt, surprins, apoi și-a coborât privirea spre lada grea pe care încă o ținea lângă el.
— Aveți două variante: ori plătiți tot ce vreți să luați, ori puneți imediat fiecare borcan înapoi, — a spus Mihai ferm. A mers spre mama lui și i-a luat cheia casei de la țară. — Și de acum înainte nu mai vine nimeni aici când noi nu suntem de față.
Exact atunci a început să sune telefonul Rodicăi, rămas pe masă. Pe ecran apărea numele: „Fratele Mircea”. Soacra mea a luat telefonul cu mâini tremurânde, a pornit difuzorul și a vorbit pe un ton de victimă nedreptățită:
— Mircea… n-o să mai primești hribii pentru ziua ta. Irinei i s-a făcut milă de câteva borcane și ne-a dat pe toți afară de la casa de la țară…
De la celălalt capăt s-a auzit un oftat greu. Mircea era un om direct și, după atâția ani, cunoștea mult prea bine firea surorii sale ca să creadă imediat povestea pe care tocmai o auzise.
— Rodica, iar te-ai dus peste copii fără să-i întrebi și ai luat după tine tot neamul? — a răsunat glasul lui atât de tare, încât difuzorul telefonului a vibrat. — Eu ți-am spus foarte clar că nu vreau nimic străin pe masa mea! Îți ceri imediat scuze de la Irina și puneți înapoi tot ce ați scos de acolo. Chiar nu mai ai deloc rușine?
Apelul s-a încheiat aproape imediat. Rodica a rămas nemișcată pe scaun, roșie până la urechi, cu ochii fixați pe ecranul care se stinsese.
A fost nevoie de aproape cincisprezece minute pentru ca întreaga „marfă” să se întoarcă în pivniță. Cătălin și Nicoleta au cărat cutiile fără să mai scoată o vorbă. Cristina și-a strâns buzele, s-a urcat nervoasă în mașină și a plecat prima, fără măcar să-și ia rămas-bun. Când ultimul borcan a ajuns înapoi pe raftul lui, m-am întors spre terasă.
— Pentru borcanul de dulceață pe care l-ați desfăcut, plus brânza și salamul pe care le-ați luat din frigider, îmi datorați o mie două sute de lei, doamnă Rodica, — am spus politicos, întinzând mâna. — Dacă vă e mai ușor, puteți face și transfer pe numărul meu de telefon.
Soacra nu mi-a răspuns. Și-a deschis geanta, a scos portofelul, a tras afară două bancnote mototolite și le-a pus brusc pe masă. Apoi și-a ridicat bărbia cu demnitatea unei persoane profund ofensate și s-a îndreptat către mașina lui Cătălin.
După câteva minute, eu și Mihai am rămas singuri în curte. Soțul meu m-a cuprins pe după umeri și a urmărit mașina care se îndepărta încet dincolo de poartă.
— Știi ce e cel mai amuzant? — a spus el zâmbind. — Pentru toate pregătirile lor, chiar au uitat să ude castraveții din seră.
Am scuturat firimiturile de pâine de pe fața de masă și am băgat banii în buzunar.
— Nu-i nicio tragedie. Îi ud eu. În schimb, de azi înainte se pare că proprietatea noastră de la țară va avea mult mai puțini musafiri nepoftiți.