În încăperea aceea albă și rece, lumina nu semăna cu începutul unei dimineți noi. Era mai degrabă un reflector ațintit asupra unei tragedii scrise cu mult înainte ca Adriana să apară în prag. Ea s-a întors spre hol, nu spre pat, lăsând carnea și legumele pe masa din bucătărie.
Unele lucruri, a înțeles atunci, nu mai pot fi încălzite din nou.
PARTEA A III-A
Holul părea acum mai lung decât fusese cu câteva minute înainte, ca un gât alb și rece care o înghițea încet. Adriana nu s-a uitat înapoi. Nici nu ar fi putut. Imaginea brațului lui Mihai pe umărul lui Radu îi rămăsese imprimată în fața ochilor ca urma unui blitz: orbitoare, deformată și imposibil de șters.
A ajuns în bucătărie. Sacoșele erau încă acolo, ridicol de obișnuite în mijlocul dezastrului ei. Carnea începea să se umezească în hârtia de măcelărie, iar legumele își pierdeau prospețimea în aerul stătut și cald al apartamentului. Adriana le privea fără să le vadă cu adevărat, încercând să lege într-o ordine logică fragmentele ultimei ore.
S-a apropiat de blat și a ridicat pantofii pe care îi scăpase. I-a examinat din nou. Vârfurile erau tocite; cineva mersese mult cu ei. Dacă nu erau ai ei și dacă Mihai și Radu fuseseră acolo, în dormitor, atunci cui aparținea acea prezență feminină lăsată în hol ca o fantomă?
— Adriana.
Vocea a venit dinspre ușa dormitorului. Mihai apăruse îmbrăcat într-un halat legat neglijent la mijloc. Părul îi era răvășit de somn și de secrete. Nu semăna cu un răufăcător. Semăna cu un om care își ținuse respirația timp de patru luni și care, în sfârșit, nu mai putea continua.
— Ai cui sunt? a întrebat Adriana, ridicând pantofii.
Glasul ei era atât de calm, încât tocmai calmul îl făcea periculos.
Mihai s-a sprijinit de tocul ușii. O parte din chip îi rămânea în umbră.
— Au fost ai surorii tale, Adriana. De dinainte să moară. I-am găsit în debara cât timp ai fost plecată. I-am adus aici pentru că îmi lipsea sunetul pașilor prin casă. Îmi lipsea senzația că familia asta încă funcționează.
Adriana a simțit cum îi fuge aerul din plămâni. Încă un strat peste tot ce nu înțelegea. Sora ei murise de cinci ani.
— Și Radu? a întrebat ea aproape fără glas. De ce era acolo? De ce se uita la tine așa?
Mihai a făcut un pas spre ea. Adriana s-a retras până când marginea blatului i-a apăsat spatele.
— Radu aproape că nu mai doarme, a spus Mihai, iar acum vocea îi tremura. După ce ai plecat, au început din nou coșmarurile. Cele legate de accident. Nu reușea să rămână singur în camera lui. Venea la mine pe la trei dimineața, tremurând, îngrozit. L-am lăsat să rămână. Numai așa se simțea în siguranță.
S-a oprit și a căutat pe chipul Adrianei măcar un semn că îl crede.
— Nu ți-am ascuns o trădare de inimă, Adriana. Ți-am ascuns faptul că, fără tine, ne-am rupt. Nu am știut cum să-ți spunem că locuința „perfectă” în care voiai să te întorci a început să se prăbușească din clipa în care ușa s-a închis în urma ta.
Adriana și-a mutat privirea peste umărul lui. Radu stătea acum în umbra holului, înfășurat într-o pătură. Ochii îi erau roșii și goi. În acel moment nu arăta ca fiul pe care îl știa, ci mai degrabă ca cineva care supraviețuise unei catastrofe.
Și abia atunci Adriana a înțeles ce însemnase, de fapt, ordinea aceea impecabilă. Apartamentul nu fusese curat pentru că viața mersese bine. Fusese curat pentru că nimeni nu mai mișcase aproape nimic. Ei nu trăiseră. Nu avansaseră. Menținuseră doar forma exterioară a unei case, în timp ce, înăuntru, se strânseseră unul lângă altul în întuneric și așteptaseră ca ea să se întoarcă și să umple din nou golul cu aer.
Totuși, ceea ce văzuse în dormitor continua să doară într-un fel greu de numit. Intimitatea durerii lor, felul în care o ținuseră în afara propriei suferințe, îi părea o altă formă de infidelitate. Învățaseră să reziste fără ea, chiar dacă o făcuseră prost și cu greu.
S-a uitat din nou la mâncare. Venise acasă hotărâtă să redevină cea care îngrijește, hrănește, încălzește.
Dar realitatea era alta. Ei nu aveau nevoie de ciorba ei. Aveau nevoie de versiunea Adrianei care plecase cu patru luni în urmă — iar femeia aceea nu mai exista.
Adriana a întins mâna și a atins marmura rece a blatului. O claritate stranie, aproape lipsită de emoție, a cuprins-o. Nu era eroina care se întorsese după o călătorie lungă. Era un străin intrat într-un mausoleu.
— Nu pot să rămân aici în seara asta, a spus ea.
Vocea îi suna ca propria umbră.
Nu a așteptat să fie rugată. Nu a așteptat ca Radu să spună ceva. A luat cheile și sacoșele cu mâncare, fiindcă să le lase acolo i se părea ca și cum ar fi abandonat o bucată moartă din ea însăși, apoi a ieșit.
Coborând scările, tăcerea clădirii a înconjurat-o din nou. Numai că acum nu o mai paraliza. A mers alături de ea până afară, rece și sinceră.
Orașul vibra într-un murmur jos și indiferent. Adriana stătea în mașina parcată la trei străzi de bloc. Motorul era oprit, însă puțina căldură rămasă de la aeroterma mașinii încă îi atingea pielea. Pe scaunul din dreapta, sacoșa cu alimente semăna cu piatra funerară a unei cine care nu avea să mai aibă loc.