— Andreea, — începu Radu în timpul cinei, cu o voce în care se simțea deja nemulțumirea, — din ce bani ai cumpărat toate cadourile pentru mama ta? Rochia, voucherul, albumul foto… Presupun că din banii tăi, nu?
— Da, — răspunse ea liniștită. — Am pus deoparte câte puțin din timp. Rochia am comandat-o acum două luni, voucherul la spa l-am luat mai ieftin printr-o prietenă, iar albumul l-am făcut chiar eu. Am cumpărat doar baza și am tipărit fotografiile de care aveam nevoie.
Ziua de naștere a Elenei se apropia cu repeziciune. Împlinea cincizeci și cinci de ani și hotărâse să marcheze aniversarea într-un restaurant cochet, alături doar de oamenii cu adevărat importanți pentru ea: copiii, nepoata, prietenii apropiați și câteva persoane dragi pe care nu le mai văzuse de mult, dar care continuau să ocupe un loc aparte în sufletul ei.
Pentru Andreea, mama ei fusese întotdeauna un om deosebit. Elena era înțeleaptă, caldă și de o generozitate rară. Niciodată nu-i amintise fiicei ce făcuse pentru ea și nu-i ceruse nimic în schimb. În perioadele dificile îi oferise bani, îi cumpărase lucrurile de care avea nevoie și îi făcuse daruri cu toată inima, fără să aștepte recunoștință sau răsplată.
În copilăria Andreei, familia trăise modest și banii nu ajungeau aproape niciodată pentru toate. Elena încercase să compenseze lipsurile prin grijă, apropiere și afecțiune. Mai târziu, când fiica ei devenise adultă, părea că mama încearcă să recupereze tot ce nu reușise să-i ofere în anii grei. Uneori îi cumpăra o vacanță la mare, alteori o invita prin magazine, iar câteodată strângea toată familia și îi scotea la o cofetărie sau la un restaurant.
Andreea înțelegea foarte bine de unde venea această grijă și o primea cu recunoștință sinceră. Acum, când propria ei fiică, Mara, creștea sub ochii ei, pricepea și mai limpede câtă răbdare, energie și dragoste investise cândva Elena în ea.
Tocmai de aceea își dorise ca aniversarea mamei sale să rămână în amintirea tuturor. Alegese o rochie elegantă, exact pe gustul Elenei, cumpărase un voucher pentru câteva tratamente la spa și pregătise singură un album de familie. În paginile lui adunase cele mai frumoase fotografii ale mamei, imagini din copilăria ei și poze cu primii pași ai Marei. Își dorea un singur lucru: ca Elena să simtă cât de iubită și de importantă era pentru familia ei.
Împachetase cu grijă fiecare dar și le așezase într-o cutie mare. În timp ce lipea ultima bucată de panglică, îi revenea mereu același gând: „Mama o să fie atât de fericită…”
Numai că, în seara dinaintea petrecerii, atmosfera din casă se schimbă. Radu stătea posomorât, răspundea scurt și părea iritat de orice.
La cină, în cele din urmă, izbucni:
— Andreea, cu ce bani ai cumpărat toate lucrurile astea pentru mama ta? Rochia, voucherul, albumul… Din economiile tale, presupun?
— Da, — confirmă ea fără să ridice tonul. — Am strâns în fiecare lună câte puțin. Rochia am comandat-o acum două luni. Pentru voucher m-a ajutat o prietenă să prind o reducere, iar albumul l-am făcut singură. Am cumpărat coperta și am scos fotografiile.
Radu își împinse farfuria puțin mai încolo.
— Foarte frumos. Numai că, acum doi ani, când a fost ziua mamei mele, nu te-ai agitat în felul ăsta.
Andreea își amintea perfect aniversarea aceea. Atunci îi cumpăraseră Marcelei, mama lui Radu, un voucher la un magazin de bijuterii. Fusese chiar ideea lui Radu, care insistase că mama lui merita un cadou scump.
— I-am oferit un voucher de trei mii de lei, — îi aminti Andreea. — Toate cadourile pe care le-am cumpărat acum pentru mama au costat împreună mai puțin. Nu înțeleg ce te deranjează.
— Pe hârtie, poate că ai dreptate. Dar mă enervează cât de mult te străduiești pentru mama ta. Ei îi cumperi de toate, iar când a fost vorba de mama mea nici măcar nu te-ai oferit să contribui! De ce pentru părinții mei nu ai niciodată același entuziasm?
Andreea îl privi câteva secunde, încercând să înțeleagă dacă vorbea serios.
— Poate pentru că sunt părinții tăi. Și, ca să-ți reamintesc, eu lucrez de numai un an și jumătate. Înainte de asta am stat acasă cu Mara. Din ce bani crezi că ar fi trebuit să contribui constant la cadourile pentru familia ta?
— Și ce dacă? — replică el tăios.
— Nimic. Dacă vrei să-i faci mamei tale cadouri scumpe, fă-i. Nu te împiedică nimeni. Eu acum am vrut să-mi bucur mama. Ne-a ajutat de nenumărate ori și continuă să o facă.
Radu își ridică sprâncenele.
— Adică vrei să spui că mama mea nu face nimic pentru noi?
Nu ar fi fost corect să spună că Marcela lipsea complet din viața nepoatei. Din când în când apărea pe neașteptate, o lua pe Mara la plimbare două-trei ore, apoi putea să nu mai dea niciun semn săptămâni întregi. În privința banilor însă, părinții lui Radu nu ajutaseră familia aproape niciodată.
— Spun doar că îmi iubesc mama și vreau să-i ofer ceva făcut cu suflet. Atât. Hai să încheiem discuția. Sunt obosită și vreau să mă culc.
Andreea căscă ușor, se ridică de la masă și merse spre dormitor.
Radu rămase în bucătărie, urmărind-o cu o privire întunecată. Pentru el, tot ceea ce se întâmpla părea o nedreptate teribilă față de propria persoană și față de familia lui.
Undeva, în adâncul sufletului, știa foarte bine că multe dintre excursiile lor, unele cumpărături importante și destule cheltuieli neașteptate fuseseră posibile datorită ajutorului Elenei. Dar să recunoască asta ar fi însemnat să renunțe la rolul de victimă, iar Radu nu era pregătit.
Mai bombăni câteva minute singur, apoi trase zgomotos scaunul și plecă și el spre dormitor. Se așteptase ca Andreea să încerce să-l liniștească, să spună ceva împăciuitor ori măcar să-și ceară scuze, așa cum făcuse de multe ori înainte.
Numai că de data aceasta ea nu spuse nimic.
Nu din orgoliu. Nici pentru a-l pedepsi.
Pur și simplu nu simțea că făcuse ceva greșit.
Își cumpărase mamei niște cadouri din banii strânși de ea și nu avea de ce să ceară iertare pentru faptul că voia să-i întoarcă o parte din dragostea primită de-a lungul anilor.
Dimineața, Andreea se trezi la ora obișnuită, încercând să nu facă zgomot. Se pregăti, puse micul dejun pe masă, o ajută pe Mara să se îmbrace pentru grădiniță și, după ce îi spuse în treacăt „la revedere” lui Radu, care încă era somnoros, plecă împreună cu fetița.
Ziua îi trecu printre treburi și gânduri despre aniversare. Își dorea ca totul să fie frumos și, mai ales, ca mama ei să simtă cât de mult o iubesc oamenii pe care îi adunase în jurul său.
Seara, după ce o culcă pe Mara, Andreea deschise dulapul și scoase hainele pregătite pentru petrecere. Pentru ea alesese o rochie delicată, într-o nuanță pastelată, iar pentru fiică un costumaș elegant în tonuri apropiate. Lui Radu îi lăsase pe umeraș o cămașă gri care se potrivea foarte bine cu pantalonii lui.
Privite împreună, ținutele lor formau un ansamblu plăcut și armonios.
Dimineața, Radu observă hainele pregătite și râse ironic.
— Și spectacolul ăsta ce mai e? Eu merg în cămașă albă. Ideile tale de stil păstrează-le pentru altcineva.
— Cum vrei, — răspunse Andreea.
Însă înăuntrul ei rămase o senzație amară.
Nu faptul că refuzase cămașa gri o durea. Era tonul lui. Felul în care transforma orice gest făcut de ea în ceva ridicol și lipsit de importanță, de parcă eforturile ei, emoțiile ei și aniversarea mamei nu meritau nici măcar un dram de respect.
Restaurantul ales de Elena era primitor și elegant. Fețele de masă deschise la culoare luminau sala, vesela fusese aranjată cu grijă, iar din difuzoare se auzea muzică discretă. Buchetele de flori proaspete răspândeau un parfum plăcut.
Oaspeții se salutau bucuroși, se îmbrățișau, povesteau ce mai făcuseră și râdeau. Elena arăta minunat. Zâmbea aproape fără întrerupere, iar fericirea i se citea pe chip.
Radu se îndreptă imediat spre masă și se lăsă greu într-un fotoliu, cu aerul unui boier căruia îi mai lipsea doar cineva care să-i ia haina și să-i aducă băutura.
Andreea, ținând-o pe Mara de mână, se apropie de mama ei. Îi întinse cutia cu daruri fără ceremonii exagerate, dar cu o emoție pe care nu reușea să o ascundă.
— Mulțumesc, fata mea, — spuse Elena și o strânse puternic la piept. — Le deschid puțin mai târziu, bine? Vreau să mă bucur pe îndelete de moment.
Andreea zâmbi și dădu din cap.
Exact atunci, telefonul îi vibră în geantă.
Pe ecran apărea numele Marcelei.
„Numai de asta nu aveam nevoie acum”, se gândi ea.
Totuși răspunse.
— Da, doamnă Marcela?
— Bună, Andreea. Voiam să-i urez mamei tale la mulți ani. Să-i transmiți sănătate din partea mea! Doar vă ajută atât de mult, nu-i așa? Nu ca noi, cei din familia lui Radu. Noi suntem rudele sărace de care nu aveți nevoie. Tu oricum ai nevoie de oameni numai când au bani.
Andreea rămase câteva clipe fără replică.
— Nu înțeleg. De unde până unde vorbele astea?
Se îndepărtă de mese, merse până la toaleta restaurantului și abia acolo continuă, ceva mai apăsat:
— Ce înseamnă „rude sărace”? Și de ce spuneți că nu avem nevoie de dumneavoastră?
— Pentru că Răducu mi-a povestit tot. Mi-a spus cum ai alergat după cadouri, cum ai ales lucruri pentru mama ta, cum te-ai pregătit pentru aniversarea ei.
— Eu n-am organizat petrecerea. Mama a rezervat restaurantul. Eu doar i-am cumpărat niște cadouri. Și tot nu pricep unde vreți să ajungeți.
Marcela își îndulci vocea într-un mod care o făcu pe Andreea să se încordeze și mai tare.
— Vreau să spun, draga mea, că dacă vrei să-ți păstrezi căsnicia, ar trebui să înveți să ai o relație mai bună cu mine. Știi doar că, dacă vreau, îmi ajunge să pocnesc din degete și vă despart pe tine și pe Radu fără prea mult efort.
Andreea tăcu o secundă.
Apoi ceva din ea, ceva ce cedase de prea multe ori, se așeză brusc la loc.
— Serios? Atunci nu mai este nevoie să vă obosiți. Mă ocup eu singură. Dacă dumneavoastră și „Răducu” sunteți atât de tulburați de familia mea, mâine poate veni la dumneavoastră cu bagajele. Apartamentul în care locuim, ca să fie clar, este al mamei mele.
La celălalt capăt al firului se lăsă liniștea.
— Stai puțin! — vocea Marcelei se schimbă imediat. — Nu asta am vrut să spun.
— Atunci ce ați vrut să spuneți? Să mă jigniți pe mine și pe mama fără niciun motiv, după care să vă purtați ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Radu depășește limitele din ce în ce mai des. Vorbește urât, face scene și se poartă îngrozitor. Eu pot suporta multe, dar răbdarea mea nu este fără sfârșit.
Andreea închise telefonul.
Rămase câteva secunde în fața oglinzii. Își aranjă părul, trase aer adânc în piept și reveni în sală.
Din exterior părea complet calmă. Zâmbea, discuta cu verișoara ei, îi turna Marei suc și răspundea când cineva o întreba ceva.
În interior însă fierbea.
Nu trecură nici zece minute până când Radu termină un pahar cu vin. Apoi mai luă unul „pentru sărbătorită”, după care ridică un toast pentru „fiica doamnei aniversate”, iar puțin mai târziu pentru „minunata companie”.
Vorbea tare, făcea glume și râdea cu o libertate ostentativă, de parcă ar fi fost un bărbat singur, fără soție, fără copil și fără nicio responsabilitate.
Când o femeie pe care Andreea nu o cunoștea, îmbrăcată într-o rochie strălucitoare și mulată, se apropie de el și îl invită la dans, Radu nici măcar nu încercă să refuze.
Din contră, zâmbi larg și îi aruncă Andreei o privire batjocoritoare, însoțită de un clinchet demonstrativ din ochi, ca și cum ar fi vrut să-i spună: „Privește și fii geloasă.”
Andreea nu reacționă.
Doar își întâlni privirea cu cea a mamei.
Elena se încruntase vizibil.
Andreea clătină foarte discret din cap, rugând-o fără cuvinte să nu spună nimic.
„Nu-i permit să strice seara asta”, își repetă ea.
Mara, între timp, alerga fericită printre mese, se învârtea în jurul mamei sale, se bucura de bomboane, de baloane și de sala împodobită. Pentru ea, ziua aceea era o sărbătoare adevărată. Își adora bunica și singurul lucru important era să o vadă zâmbind.
Petrecerea se termină târziu.
Oaspeții plecară mulțumiți, iar când familia ajunse în fața blocului, Radu anunță brusc:
— Eu mai trec până la magazin. Îmi iau două beri. Parcă n-aș încheia seara chiar acum.
Andreea nu răspunse.
Intră în apartament cu Mara și încuie ușa pe interior.
O ajută pe fetiță să se schimbe, îi puse pijamaua, o culcă și rămase lângă ea până când se liniști.
După aceea merse în bucătărie și se așeză tăcută la masă.
Pentru prima dată după foarte multă vreme, nu-i mai era frică.
Nu simțea nici neliniștea aceea veche care o făcea să se întrebe dacă nu cumva exagerase, dacă nu cumva trebuia să tacă, să ierte, să cedeze încă o dată.
În ea era o liniște aproape neobișnuită.
Totul se limpezise, ca și cum o ceață grea, care îi acoperise ani la rând drumul, se ridicase dintr-odată.
Știa ce urma să facă.
Și, pentru prima oară, nu se îndoia că putea merge înainte fără Radu.
După un timp, el se întoarse.
Trase de clanță, sună, apoi începu să bată puternic în ușă.
Andreea nu deschise.
Se apropie și spuse clar:
— Dormi la mama ta în noaptea asta. Oricum vă înțelegeți mult mai bine.
— Ai înnebunit? Deschide imediat!
— Nu. Și nu mai suna. În seara asta nu te las să intri.
Din spatele ușii se auziră înjurături, apoi pașii lui se îndepărtară pe coridor.
Andreea verifică toate încuietorile, stinse luminile și intră în camera fiicei.
Mara aproape adormise.
Andreea se întinse lângă ea și o cuprinse cu grijă în brațe.
În noaptea aceea își permisese, pentru prima dată după ani întregi, să fie complet sinceră nu doar cu ceilalți, ci și cu ea însăși.
Dimineața se trezi surprinzător de odihnită.
Nu mai dormise atât de adânc de multă vreme. Fără vise neliniștitoare. Fără gânduri care să o trezească la trei dimineața. Fără acea tensiune care îi strângea pieptul înainte să deschidă ochii.
Mara dormea liniștită lângă ea.
Când fetița se trezi și își văzu mama, clipi mirată.
— Mami, ai dormit toată noaptea cu mine?
Andreea zâmbi și îi mângâie părul.
— Astăzi e o zi specială, iubita mea. De aceea am vrut să stau lângă tine.
Mara nu înțelese prea bine ce voia să spună, dar căscă fericită și se întinse sub pătură.
Radu nu sună nici dimineața devreme, nici mai târziu.
Tăcerea lui părea ciudată, dar Andreea își imagina foarte bine unde era și de ce nu dădea niciun semn.
Pe la unsprezece, telefonul sună.
Era Elena.
— Draga mea, ați ajuns cu bine aseară? Totul e în regulă? — vocea mamei suna cald, ca întotdeauna. — Voiam să-ți mai mulțumesc o dată. A fost o seară minunată. Iar cadourile… Andreea, m-ai emoționat atât de tare.
Andreea se așeză pe marginea patului.
— Mamă, trebuie să-ți spun ceva. M-am hotărât să divorțez de Radu.
Elena tăcu pentru câteva clipe.
Când răspunse, nu părea nici șocată, nici speriată.
— Știi ceva? Nu mă surprinde deloc. Radu nu este omul potrivit pentru tine. Pentru vârsta lui, este prea nesigur și prea imatur. Cât timp ai stat lângă el, te-ai tot convins singură că lucrurile nu sunt chiar atât de rele. Dar dacă trebuie să-ți explici zilnic de ce viața ta „nu e chiar atât de rea”, atunci înseamnă că nu trăiești cum ar trebui.
Andreea închise pentru o clipă ochii.
— Și eu am înțeles asta abia acum. Nu mai vreau să mă prefac că totul este în regulă. Nu mai vreau să trăiesc cu un om care se consideră centrul universului și crede că toți ceilalți trebuie să se adapteze lui.
— Și bine faci. Să nu-ți fie teamă. Ești deșteaptă, ești puternică, o ai pe Mara și mă ai pe mine. Restul lucrurilor se pot cumpăra, reface sau recupera. O să trecem și peste asta.
Marcela, în schimb, reacționă cu totul altfel.
Radu ajunsese la ea aproape de două noaptea, beat, furios și plin de milă față de propria persoană. La început, mama îl certase pentru starea în care se afla. Apoi îi ascultase cu atenție versiunea poveștii.
Până dimineață, Marcela ajunsese la concluzia că vinovata principală nu putea fi decât Andreea.
Așa că veni personal.
Bătu în ușă lung, tare și fără nicio jenă.
Andreea se uită prin vizor, o recunoscu și hotărî să nu deschidă.
Tot ceea ce era de spus fusese deja spus.
Nu avea nici cea mai mică dorință să continue conversația absurdă din seara precedentă.
Marcela însă nu renunță.
— Nenorocito! — strigă ea pe casa scării. — Ce te-ai face tu fără fiul meu? N-ai rezista singură nici măcar o zi! Te-a suportat atâția ani, iar tu l-ai dat afară în toiul nopții! Rușine să-ți fie! N-ai pic de minte!
Andreea stătea în spatele ușii, cu spatele sprijinit de perete, și asculta fără să răspundă.
După câteva momente, se auzi o altă ușă deschizându-se.
Vecina de la etajul cinci ieși pe palier.
— Doamnă, dumneavoastră aveți de gând să vă opriți? Oamenii încearcă să se odihnească! Trebuie să chem poliția sau plecați singură?
— Am venit la nora mea! — răspunse Marcela indignată.
— Din câte observ, nora nu vrea să vă vadă. Și, ca să știți, nici noi nu prea vrem să vă auzim.
După câteva minute, Marcela renunță în sfârșit și plecă.
Andreea expiră adânc.
Atât.
Linia fusese trasată.
Și știa că, de data aceasta, nu avea să o mai șteargă nimeni.
Divorțul se încheie destul de repede și fără scandaluri grave.
Radu continua să o vadă uneori pe Mara, însă din viața Andreei dispăru aproape complet.
Iar ea nu simțea niciun regret pentru asta.
Nu îi era dor.
Nu simțea golul despre care alții îi spuseseră că apare după despărțirea de omul cu care ai trăit ani întregi.
Dimpotrivă.
Avea impresia că în apartament intrase dintr-odată mai mult aer.
Și nu doar în apartament.
Parcă întreaga ei viață devenise mai încăpătoare.
Andreea nu își spunea că nu va mai iubi niciodată și nici nu își făcea promisiuni dramatice despre viitor.
Credea doar că o etapă se terminase și că, undeva dincolo de ea, începea ceva nou.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai trebuia să se micșoreze ca să încapă în așteptările altcuiva.
Nu mai trebuia să ceară voie pentru propriile sentimente.
Nu mai trebuia să-și ceară iertare pentru dragostea față de mama ei, pentru limitele ei sau pentru faptul că își dorea respect.
Încet, redevenea ea însăși.
Mai liniștită.
Mai liberă.
Mai întreagă.
Și, într-un fel simplu, pe care aproape îl uitase, fericită.
Viața nu îi aduse peste noapte miracole spectaculoase.
În schimb, începu să-i ofere lucruri mici, dar surprinzător de importante.
Lumina soarelui care intra dimineața prin perdele.
Replicile caraghioase ale Marei, care o făceau să râdă fără să se controleze.
Melodiile vechi pe care le asculta în mașină și pe care nu le mai pusese de ani întregi.
O cafea băută în liniște.
O seară fără reproșuri.
Și, mai ales, dorința pe care crezuse că o pierduse definitiv: aceea de a-și face din nou planuri.
De a visa.
De a privi înainte fără teamă.
Iar Andreea înțelese că, uneori, începutul unei vieți noi nu vine însoțit de zgomot, promisiuni grandioase sau gesturi spectaculoase.
Uneori începe pur și simplu în clipa în care încetezi să mai deschizi ușa cuiva care ți-a demonstrat prea mult timp că nu știe să-ți respecte casa, liniștea și sufletul.