Andrei rămase nemișcat în mijlocul camerei.
Pentru câteva clipe nu scoase niciun cuvânt. Apoi își acoperi fața cu palmele și trase adânc aer în piept.
— Te rog… hai să vorbim despre asta mâine dimineață.
— Nu. Ai adus în casa noastră un om pe care nu l-am mai văzut niciodată, iar acum vrei să mă prefac că nu am observat nimic?
Își coborî încet mâinile.
— Nu este un necunoscut.
La auzul acestor cuvinte, simți cum mi se strânge stomacul.
— Atunci cine este?
Andrei își feri privirea.
— Un om despre care eram sigur că nu-l voi mai vedea niciodată.
Un fior rece îmi străbătu spatele.
— Mihai?
Fața lui Andrei se albi brusc.
Numele acela îl mai auzisem. Apăruse de câteva ori în discuții vechi din familie, dar întotdeauna era rostit în treacăt, ca și cum toți ar fi vrut să evite subiectul.
— De unde îl cunoști? — am întrebat.
Andrei își întredeschise buzele, pregătindu-se să-mi răspundă, însă chiar atunci o scândură scârțâi pe coridor.
Amândoi am tăcut imediat.
Pentru câteva secunde am rămas nemișcați, ascultând.
Nimic.
Casa se cufundă din nou în liniște.
Andrei se apropie de mine și îmi șopti:
— Vorbim dimineață.
Numai că eu nu am reușit să adorm.
Am stat toată noaptea cu ochii deschiși, privind tavanul și încercând să înțeleg ce se întâmpla, de fapt, în casa noastră.
Pe la șase și jumătate m-am ridicat să beau apă.
Când m-am apropiat de bucătărie, am auzit voci.
M-am oprit pe loc.
Vorbea Mihai.
— Nu trebuia să mă aduci aici.
— Și unde voiai să te duc? — i-a răspuns Andrei. — După douăzeci și cinci de ani apari în fața mea și îmi spui că tot ce mi s-a povestit a fost o minciună.
Se lăsă o tăcere grea.
Apoi Mihai spuse:
— Mama ta a avut motivele ei să facă asta.
— Nu încerca să o aperi.
— Nu încerc să o justific pe mama ta.
Din nou se așternu liniștea.
După câteva secunde, Andrei rosti o frază care îmi îngheță sângele în vene:
— Toată viața am crezut că ai murit.
Fără să-mi dau seama, am făcut un pas înapoi.
Podeaua scârțâi sub picior.
Discuția din bucătărie se opri brusc.
După câteva clipe, Andrei apăru în prag.
Când m-a văzut, a înțeles imediat.
— Ai auzit.
Nu am reușit să răspund.
— Cine trebuia să fie mort? — am întrebat într-un târziu.
Mihai se ridică încet de pe scaun.
Andrei se uită la el.
— Spune-i tu.
— Unchiul tău.
Nu mai înțelegeam absolut nimic.
— Unchiul meu?
Pe chipul lui Mihai se așternu un zâmbet trist.
— Asta au vrut să crezi.
Andrei își încordă maxilarul.
— Povestește-i.
Mihai scoase din buzunar un portofel vechi, ros pe margini.
Din el extrase o fotografie îngălbenită, împăturită în două, și mi-o întinse.
În imagine apăreau doi bărbați tineri.
Unul era tatăl lui Andrei.
Celălalt era Mihai.
Asemănarea dintre ei era izbitoare.
Am întors fotografia. Pe spate, cineva scrisese de mână:
„Radu și Mihai. 1992.”
Mi-am ridicat privirea spre Andrei.
— Erau frați?
— Da — răspunse Mihai.
Andrei se așeză încet pe scaun.
— Tata mi-a spus că Mihai a murit într-un accident când eu aveam zece ani.
Mihai își trecu palma peste frunte.
— A fost mai simplu să spună asta decât să explice adevărul.
Apoi se uită direct la Andrei.
— Tatăl tău m-a obligat să dispar din viața familiei voastre.
— De ce?
Mihai ezită.
— Din cauza mamei tale.
Am avut impresia că pereții bucătăriei se apropiau dintr-odată de noi.
Andrei deveni și mai palid.
— Ce legătură are mama?
Mihai se aplecă spre geanta lăsată lângă scaun, o deschise și scoase un dosar vechi, legat cu un elastic.
Înăuntru erau scrisori.
Zeci de scrisori.
Unele se îngălbeniseră atât de mult de-a lungul anilor, încât hârtia căpătase o nuanță aproape maronie.
Andrei luă la întâmplare una dintre ele.
I-am urmărit chipul schimbându-se pe măsură ce citea.
— Ce scrie? — am întrebat.
Nu mi-a răspuns.
Doar mi-a întins scrisoarea.
Era adresată lui Mihai.
La sfârșit se afla semnătura mamei lui Andrei.
În text apăreau cuvintele:
„Nu te întoarce acasă. Radu începe să bănuiască ceva. Dacă află adevărul despre Andrei, ne va distruge pe toți.”
Mi s-a tăiat respirația.
Andrei își ridică încet ochii.
— Ce adevăr?
Mihai avea lacrimi în ochi.
Înainte să vorbească, inspiră adânc.
— Eu sunt tatăl tău biologic.
Nimeni nu a spus nimic.
Pentru câteva secunde, singurul sunet din încăpere a fost ploaia care lovea geamul.
Andrei izbucni într-un râs scurt.
Nu era nimic vesel în acel râs.
— Nu.
Mihai nu se mișcă.
— Îmi pare foarte rău.
— Nu!
Andrei se ridică brusc.
— Tata m-a crescut! El m-a învățat să merg pe bicicletă. El mă ducea la școală. El a fost mereu lângă mine. El…
Vocea i se frânse.
Mihai încuviință încet.
— Știu. Și nu vreau să-i iau locul.
Adevărul începea să se lege bucată cu bucată.
Cu mulți ani în urmă, înainte ca părinții lui Andrei să se căsătorească, mama lui avusese o relație scurtă cu Mihai.
Apoi îl alesese pe Radu.
Când se născuse Andrei, Radu era convins că băiatul era fiul lui.
Câțiva ani mai târziu, însă, aflase adevărul.
Nu divorțase de soția sa.
În schimb, îi ceruse fratelui său să dispară pentru totdeauna din viața lor.
Iar Mihai acceptase.
— De ce? — am întrebat.