— Nu mai pot să trăiesc cu o pensionară, a spus Mihai în timp ce își încheia geaca în hol.
Valiza era deja lângă ușă. Își strânsese lucrurile din timp, cât eu eram la atelier. Iar eu țineam în mâini cana lui preferată, cea albă, cu o mică ciobitură pe margine, din care își băuse ceaiul aproape treizeci de ani.
Mâna nu mi-a tremurat deloc.
— Mihai, suntem de aceeași vârstă. Amândoi avem cincizeci și cinci de ani.
— Tocmai asta e problema.
Nici măcar nu s-a întors spre mine. Vorbea de parcă nu i s-ar fi adresat femeii cu care își petrecuse cea mai mare parte din viață, ci unui obiect lăsat în cuier.
— Eu încă vreau să trăiesc. Nu vreau să-mi petrec fiecare seară în fața televizorului, cu picioarele învelite într-o pătură.
Am așezat cana la loc pe raft, având grijă să nu lovească lemnul.
— Și de când ai început să mă vezi așa? l-am întrebat.
Vocea mea a sunat neașteptat de liniștit. Mult mai calmă decât mă simțeam în realitate.
— Din clipa în care am înțeles că avem o singură viață, mi-a răspuns, privind în cele din urmă direct la mine. Elena, încearcă să mă înțelegi. Nu te acuz cu nimic. Doar că, lângă tine, am început să mă simt ca un pensionar. Iar eu încă vreau să trăiesc normal.
Ușa s-a închis în urma lui aproape fără zgomot.
Nu a fost nicio ceartă. Nicio despărțire dramatică.
A ieșit de parcă se ducea până la brutăria din colț, nu de parcă tocmai ștersese cu buretele treizeci de ani din căsnicia noastră.
În primele săptămâni am ajuns la studioul meu floral mult mai devreme decât de obicei și am plecat mereu după lăsarea serii.
Munca m-a ținut în picioare.
Florilor nu le pasă cine a părăsit pe cine și cine a divorțat. Ele au nevoie de apă, îngrijire și lumină potrivită.
După patru luni, Mihai mi-a propus să ne întâlnim într-o cafenea din centrul orașului, într-un loc unde niciunul dintre noi nu s-ar fi simțit acasă.
Voia să o prezinte pe Andreea fiicei noastre. Și mie, desigur, pentru că tot trebuia să semnez actele de divorț.
Andreea avea douăzeci și nouă de ani.
Tot răsfoia meniul fără să ridice aproape deloc ochii. Degetele îi făceau mișcări scurte și neliniștite, de parcă printre pagini s-ar fi ascuns ceva de o importanță uriașă.
Mihai o privea de parcă el însuși descoperise un zăcământ de petrol.
— Elena, trebuie să înțelegi, mi-a explicat în ziua aceea. Nu este vorba, de fapt, despre vârstă. Pur și simplu, lângă tine aveam impresia că am ieșit deja la pensie. Lângă ea mă simt din nou de treizeci de ani.
Am semnat.
Treizeci de ani trăiți împreună au încăput în patru linii trasate cu pixul pe trei foi de hârtie.
Cu aproximativ o lună înainte de nunta lor, am primit un telefon chiar de la Andreea.
— Doamnă Elena, am auzit că aveți cel mai bun studio de decoruri pentru evenimente din oraș. Eu și fetele căutăm pe cineva care să se ocupe de nunta mea cu Mihai. Poate ați putea să ne ajutați… așa, din vremurile de demult?
Vorbea politicos, cu o urmă de lingușire. Era tonul oamenilor care știu foarte bine că urmează să ceară o favoare.
Am rămas cu telefonul la ureche și mi-am plimbat privirea prin încăpere.
Cincisprezece ani îmi luase să construiesc acel studio.
Rafturile.
Colecția de vaze.
Lista de clienți.
Numele pe care îl câștigasem în timp.
Totul apăruse încet, puțin câte puțin.
Nimeni nu-mi oferise o viață gata aranjată pe o tavă de argint.
Cincisprezece ani nu înseamnă doar o mențiune într-un CV.
Înseamnă mii de comenzi, sute de nopți albe înaintea nunților și petrecerilor altora, precum și reputația unei femei care nu își dezamăgește niciodată clienții.
Pe stradă a trecut un autobuz greoi.
Geamul vitrinei a vibrat ușor.
Eram gata să închei conversația.
Totuși, în loc să spun simplu „nu”, am întrebat:
— La ce buget v-ați gândit?
— Ei bine… Mihai mi-a spus că nu suntem chiar niște străini. Poate patruzeci de mii de lei?
Prețul real pentru decorul pe care îl dorea se ridica la aproximativ nouăzeci și cinci de mii de lei.
Cunoșteam tarifele mai bine decât tabla înmulțirii, fiindcă ani la rând calculasem singură fiecare deviz.
Patruzeci de mii însemnau un singur lucru: urma să le organizez nunta în pierdere.
Și toate acestea doar pentru ca Mihai să nu le spună cunoscuților comuni că fosta lui soție era o femeie meschină și răzbunătoare.
— Bine, am acceptat. O voi face pentru patruzeci de mii.
Nici acum nu reușesc să explic limpede de ce am spus da.
Aș fi putut să refuz pur și simplu.
Fără justificări.
Fără explicații.
Probabil că treizeci de ani în care învățasem să fiu mereu comodă pentru ceilalți nu dispar în câteva luni.
Sau poate voiam să o privesc mai de aproape pe femeia pentru care soțul meu hotărâse că eu devenisem deja o bătrână pensionară.
Andreea s-a dovedit destul de agreabilă.
Poate puțin superficială, dar, în general, era o fată drăguță.
M-a întrebat despre bujori, a ales cu multă atenție nuanța fețelor de masă și mi-a mulțumit de trei ori într-o singură discuție.
La nuntă urmau să vină aproximativ treizeci de persoane.
Toate aranjamentele florale le-am făcut cu mâinile mele.
Pe parcursul întregii seri, invitații au lăudat decorul fără să bănuiască faptul că femeia care îl concepuse și îl realizase era fosta soție a mirelui.
În ziua nunții am ajuns la studio înainte de răsărit.
Am pus florile în vase.
Am îndreptat panglicile.
Am verificat ca arcul pentru ceremonie să nu se clatine din cauza aerului rece trimis de aparatul de climatizare.
Mâinile își făceau mecanic treaba cunoscută, în timp ce mintea mea părea desprinsă de tot ce se întâmpla.
Mihai a trecut toată ziua pe lângă mine cu expresia unui om convins că, în sfârșit, își aranjase viața așa cum trebuia.
Spre sfârșitul serii, când strângeam ultima cutie cu elemente decorative, s-a apropiat de mine.
— Mulțumesc, Elena. Știi să-ți păstrezi demnitatea. Întotdeauna mi-a plăcut asta la tine.
Am zâmbit doar.
Nu i-am răspuns.
În mine se ridicau deja zeci de cuvinte, dar toate rămăseseră blocate undeva în gât.
În schimb, în piept simțeam cum se întinde tot mai tare o coardă subțire de metal.
În toamnă, Mihai m-a sunat din nou.
De data aceasta nu avea nevoie de flori.
Era duminică. Pregăteam un buchet pentru o clientă veche și lucram cu sârmă florală când telefonul a început să sune.
— Elena, ascultă-mă, mi-e groaznic de jenă să-ți cer asta, dar nu mai știu la cine să apelez. Eu și Andreea încă stăm cu chirie, însă vrem să plătim avansul pentru un apartament. Ne lipsesc trei sute patruzeci de mii de lei. Îți dau totul înapoi în cel mult trei luni. Aproape sigur primesc o primă la serviciu.
Am lăsat foarfeca pe masă.
Afară ploua.
Picăturile băteau ritmic în pervaz, asemenea unui metronom.
— Îmi ceri serios bani ca să cumperi o locuință împreună cu noua ta soție?
La ultimele cuvinte, vocea mi-a tremurat totuși puțin.
— Elena, la cine altcineva să apelez? Părinții mei nu au asemenea bani, iar prietenii au și ei problemele lor. Mă cunoști de treizeci de ani. Ți-am dat mereu înapoi tot ce am împrumutat.
Cu trei decenii în urmă, nu aș fi stat nici măcar pe gânduri.
Și, după cum aveam să descopăr, vechiul obicei s-a dovedit mai puternic decât supărarea mea.
În aceeași seară i-am transferat banii pe numărul lui de telefon.
Fără chitanță.
Fără contract.
Fără niciun document.
Până la urmă, nu era un necunoscut.
Era tatăl fiicei mele.
Când Mihai m-a sunat după transfer, Andreea era lângă el.
I-am auzit limpede vocea:
— Mulțumește-i. Și spune-i că vom returna banii repede.
Mihai a repetat imediat:
— Andreea îți transmite mulțumiri. Îți promit că vom da totul înapoi în curând.
Au trecut trei luni.
Apoi încă două.
În noiembrie i-am trimis un mesaj calm.
Nu l-am acuzat.
Nu am făcut scandal.
Doar i-am amintit că avea o datorie.
Răspunsul a venit abia după două zile.
„Știu. Momentan avem probleme. Mai târziu.”
Am recitit mesajul de trei ori, ca și cum aș fi sperat să găsesc printre cuvinte o dată concretă.
Nu exista niciuna.
În perioada aceea, la studio a început sezonul aglomerat.
Comenzile pentru sărbătorile de iarnă.
Instalații luminoase.
Coroane de ușă.
Aranjamente festive pentru birouri și restaurante.
M-am aruncat cu totul în muncă.
De datorie îmi aminteam doar noaptea târziu, când rămâneam singură în studio și nu se mai auzea nimic.
Era o piatră grea așezată undeva pe fundul memoriei.
Nu o scoteam la lumină.
Nu o fluturam în fața nimănui.
Așteptam doar ca Mihai să-și amintească singur de promisiunea făcută.
Momentul acela a venit la începutul lui martie.
Mihai m-a sunat într-o miercuri seara.
Vocea îi era veselă, aproape sărbătorească, ca și cum în ultimele unsprezece luni nu s-ar fi întâmplat nimic între noi.
— Elena, am nevoie urgentă de ajutorul tău. Prietena Andreei, Raluca, are nunta sâmbătă, iar decoratorul a renunțat în ultimul moment. Îți dai seama? Totul se prăbușește. Nu ai putea să salvezi situația? Ești cea mai bună din oraș. Asta le spun tuturor.
Eram în bucătărie și țineam telefonul între umăr și ureche.
Mâna mi s-a întins singură spre aragaz și a închis ochiul aprins, ca și cum trupul meu înțelesese deja că discuția avea să fie mai importantă decât cina.
— Sâmbătă? am repetat. Astăzi este miercuri.
— Da, știu. Mai avem doar două zile. Raluca este în pragul isteriei. Întregul concept s-a dus de râpă. Dar tu ne-ai salvat și atunci. Știi să rezolvi asemenea lucruri.
Atunci am auzit, în fundal, vocea înăbușită, dar perfect inteligibilă, a Andreei:
— Spune-i că îi plătim cât putem. Important este să accepte. Nu mai avem deloc timp.
Stăteam printre cutii pline cu panglici, sârmă, unelte și materiale de decor și simțeam cum o durere grea începe să-mi pulseze în ceafă.
Două zile pentru o nuntă de asemenea amploare însemnau nopți nedormite.
Telefoane date furnizorilor la ore târzii.
Căutarea urgentă a materialelor.
Asamblarea structurilor.
Și, practic, reorganizarea întregului studio pentru o comandă care nici măcar nu existase cu o zi înainte.
— Mihai, ai uitat că îmi datorezi trei sute patruzeci de mii de lei? Din martie anul trecut.
La capătul firului s-a lăsat o tăcere atât de adâncă, încât pentru o clipă am crezut că uitase că știu să număr.
— Elena, ce legătură are asta cu situația de acum? Oamenii sunt disperați. Fata riscă să rămână fără nuntă.
— Are foarte mare legătură. Îmi ceri să nu dorm aproape două zile și să muncesc pe nimic, deși de unsprezece luni nu ai fost în stare să-mi restitui banii pe care vi i-am împrumutat pentru apartament.
— Vorbești serios? Chiar vrei să contabilizezi totul acum? Vocea i s-a schimbat imediat. Elena, am crezut că ești mai presus de asemenea lucruri.
Palmele mi s-au răcit brusc.
Înăuntru, ceva s-a strâns dureros.
Iar în fundal, Andreea repeta deja iritată:
— Rezolvă odată problema. Raluca stă și plânge.
— Lasă-mă să mă gândesc până mâine, am spus.
Apoi am încheiat eu prima conversația.
Când am pus ibricul pe foc, mâinile îmi erau încă reci.
După câteva minute mi-am dat seama că nici măcar nu aprinsesem aragazul.
Am rămas lângă fereastră, privind întunericul de afară.
Prin perete se auzea televizorul vecinilor.
În noaptea aceea aproape că nu am dormit.
În minte îmi revenea mereu aceeași cană cu marginea ciobită.
Holul.
Cuvintele lui Mihai despre pensionară.
Nunta pe care o organizasem pentru patruzeci de mii în loc de nouăzeci și cinci.
Cei trei sute patruzeci de mii de lei pe care i-i transferasem fără să cer măcar o chitanță.
Toate cifrele se ridicau pe rând în gândurile mele.
Ca niște înscrisuri într-un registru de contabilitate.
Numai că nu erau scrise cu cerneală.
Parcă mi se întipăriseră sub piele.
Iar până dimineață am înțeles un adevăr foarte simplu.
În trecut acceptam orice pentru că mă temeam să nu par zgârcită sau meschină.
Acum nu-mi mai păsa câtuși de puțin ce aveau să creadă Mihai și noua lui soție despre mine.
Dimineața l-am sunat eu.
Vocea îmi era complet liniștită.
— Mihai, nu mă voi ocupa de decorarea nunții de sâmbătă.
— Elena, vorbești serios? Ne lași baltă. Oamenii se bazau pe tine.
— Iar eu mă bazam pe faptul că îmi vei înapoia banii.
A tăcut.
— Mi-ai promis că vei plăti în trei luni. Au trecut unsprezece. V-am organizat nunta pentru patruzeci de mii, deși prețul normal era de nouăzeci și cinci, fiindcă mi-ai cerut ajutorul. Iar acum vreți să accept un proiect urgent, să lucrez două zile fără odihnă și din nou aproape gratis. Ajunge.
— Deci, de acum, pentru tine totul se rezumă la bani? a ridicat el tonul. Înainte nu erai așa.
— Înainte nici tu nu erai soțul care, după treizeci de ani de căsnicie, pleca spunând că se simte pensionar lângă soția lui, iar apoi se întorcea la aceeași femeie ca să-i ceară bani.
Vocea nu mi-a tremurat nicio clipă.
— Găsește un alt decorator, Mihai. Sunt destui în oraș.
A tăcut din nou.
Apoi a spus aproape în șoaptă:
— Nu m-aș fi așteptat niciodată la așa ceva din partea ta.
— Nici eu nu m-am așteptat la multe lucruri, i-am răspuns.
Și am închis.
În studio era liniște deplină.
În încăperea din spate, un robinet picura regulat.
M-am așezat pe scaunul de lângă fereastră și am simțit cum umerii mi se relaxează încet.
De parcă cineva îmi luase în sfârșit de pe spate o povară pe care o purtasem ani întregi.
Mâinile nu-mi mai erau reci.
Pe trotuar, oamenii mergeau în treaba lor, cu sacoșele atârnându-le de mâini.
Era o miercuri obișnuită.
De parcă în viața mea nu se întâmplase tocmai ceva esențial.
Mi-am făcut un ceai.
Apoi l-am turnat în cana aceea cu marginea ciobită.
După divorț rămăsese la mine doar pentru că Mihai nici nu-și amintise că exista.
Seara m-a sunat Ioana.
— Mamă, tata este furios. Spune că l-ai făcut de râs în fața Ralucăi.
— Nu am făcut pe nimeni de râs. Doar am încetat să mai muncesc gratis.
Fiica mea a tăcut câteva clipe.
Apoi a început să râdă încet, spre surprinderea mea.
— Nici nu știu ce să spun. Nu te-am mai auzit niciodată atât de hotărâtă.
Am mai vorbit puțin.
Despre serviciul ei.
Despre vremea din orașul în care locuia.
Despre lucruri obișnuite, fără nicio legătură cu scandalul dintre mine și tatăl ei.
Conversația aceea nu a rezolvat conflictul.
Doar l-a împins pentru o vreme într-un colț al zilei.
Mai rămânea însă o problemă: nunta Ralucăi urma să aibă loc peste numai o zi, iar ea încă nu găsise un decorator.
Au mai trecut trei luni.
Mihai nu mi-a restituit banii.
Niciun leu.
Nu m-a sunat nici măcar ca să inventeze o nouă explicație pentru întârziere.
În cele din urmă, prietena Andreei a fost nevoită să-și pregătească nunta împreună cu rudele și prietenii.
Totul s-a făcut în ultimul moment.
Unele decorațiuni au fost cumpărate chiar de la supermarketul din apropiere.
Am aflat toate acestea de la o cunoștință comună.
Tot de la ea am auzit că Andreea mă numea acum, în cercul ei de prieteni, „fosta soție aceea al cărei caracter s-a stricat odată cu vârsta”.
Mihai aproape că nu mai vorbește cu mine.
Uneori îi transmite câte ceva Ioanei.
Eu însă dorm liniștită noaptea.
Pentru prima dată după treizeci de ani, mă întind în pat fără să-mi derulez în minte problemele altora, rugămințile lor și așteptările pe care le aveau de la mine.
Am mers prea departe refuzând să salvez nunta unei femei cu numai două zile înainte de ceremonie?
Sau aveam, în sfârșit, tot dreptul să spun „nu” unui bărbat care nu-mi înapoiase de aproape un an trei sute patruzeci de mii de lei, dar continua să aștepte de la mine ajutor, reduceri și înțelegere — exact lucrurile pe care el nu mi le oferise niciodată?