— Dacă privim lucrurile prin cifre, povestea arată cu totul altfel. Eu te-am întreținut pe tine în cea mai mare parte a timpului, Radu. Eu am cumpărat mâncarea, ți-am luat haine, am avut grijă de casă și am făcut tot posibilul să te simți „capul familiei”. Tu ai ajuns să crezi că alimentele apar singure în frigider, că hainele se spală fără să le atingă nimeni și că sărbătorile se organizează din aer, fără niciun cost.
Radu stătea cu privirea în podea. Nu avea ce să răspundă. Cu cifrele nu se putea certa, iar masa jalnică din fața rudelor era o dovadă mai convingătoare decât orice document.
Elena s-a apropiat încet de masă. Cu vădit dezgust, a înfipt furculița într-o felie de salam din caserola de plastic. S-a uitat la ea, apoi la propriul fiu.
— Ce rușine, a spus simplu.
Nu a țipat și nu a făcut scandal. Tocmai de aceea vorbele ei au căzut peste el mai greu decât orice reproș.
— Toată viața am crezut că am crescut un bărbat. Dar se pare că am crescut…
Nu și-a dus fraza până la capăt.
Apoi s-a întors spre mine.
— Oana, iartă-ne. Am fost niște bătrâni naivi. L-am răsfățat prea mult.
— Nu dumneavoastră l-ați răsfățat, doamnă Elena. Nici eu nu l-am răsfățat. Pur și simplu l-am iubit. Mi s-a părut că un om observă asemenea lucruri și le prețuiește. Se pare că m-am înșelat.
Soacra mea a dat din cap, și-a luat geanta și s-a ridicat.
— Haideți să plecăm. Nu avem ce căuta aici. Găsim un restaurant și vă invit eu pe toți. Tu, fiule, rămâi acasă. Continuă să economisești. Poate termini și salatele acelea din cutiile de plastic.
— Mamă! Radu a făcut un pas spre ea. Unde pleci? Nu pleca!
— Nu mă atinge. În clipa asta mi-e rușine că ești fiul meu.
Au plecat cu toții. Când ușa s-a închis, am rămas singuri, înconjurați de mirosul puiului ieftin și de senzația unui dezastru fără cale de întoarcere.
Radu s-a prăbușit pe scaun și și-a ascuns fața în palme.
— Ești mulțumită acum? a întrebat răgușit. Ai obținut ce voiai? M-ai făcut de râs în fața tuturor? M-ai călcat în picioare?
— Nu, Radu. Tu ai făcut toate acestea singur. Eu, pentru prima dată, nu te-am salvat și nu am ascuns urmările deciziilor tale. M-am dat doar la o parte. Și atunci s-a văzut cât de puțin poți fără ajutorul meu.
Am intrat în dormitor și am scos un geamantan din dulap.
— Unde pleci? Radu s-a ridicat imediat și a venit după mine. A încercat să mă prindă de mâini. — Oana, ajunge! Iartă-mă! Am fost un prost, înțelegi? M-am luat după Cătălin și am spus toate tâmpeniile acelea! Hai să uităm și să fie ca înainte! Îți dau cardul meu. Îți dau tot salariul!
Mi-am tras mâinile din strânsoarea lui.
— Nu am nevoie de cardul tău. Și nici de salariul tău. Se pare că știu foarte bine să mă întrețin singură.
— Dar suntem o familie! Suntem împreună de zece ani!
— Am fost o familie până în clipa în care ai început să numeri fiecare îmbucătură pe care o duc la gură. Știi ceva, Radu? Pot trăi modest. Pot înțelege o greșeală. Pot ierta o prostie. Dar umilința, zgârcenia meschină și lipsa de respect nu le voi accepta niciodată.
Am închis geamantanul și am tras fermoarul. Câteva secunde am privit dormitorul. Acolo rămăseseră încă multe dintre lucrurile mele, însă știam deja că nu voi mai vrea să mă întorc după ele. Putea să le păstreze, să le vândă sau să facă orice dorea cu ele.
— Cheile le las pe noptieră. Cererea de divorț o depun online. Iar rata o vei plăti singur de acum înainte. Doar ești bărbatul casei și marele susținător al familiei.
Am ieșit din apartament și am coborât scările.
Afară era răcoare. După aerul închis din locuință, totul mi se părea limpede și proaspăt. Am chemat un taxi. În câteva minute urma să apară mașina, iar eu aveam să pornesc spre o viață cu totul diferită.
Poate că la început va trebui să închiriez o garsonieră mică. Poate voi sta o vreme la mama. În clipa aceea, aceste lucruri nu mai contau atât de mult.
Important era altceva.
Plecam din casa aceea singură.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nu mai trebuia să mă simt vinovată doar pentru că exist.