Mă numesc Andrei Popescu, am treizeci și șase de ani, iar în urmă cu puțin mai bine de un an mi-am pierdut soția, Elena. O formă agresivă de cancer a răpit-o în numai șase luni. Din ziua aceea, viața mea și existența celor șase fiice ale mele s-au transformat într-un haos pe care nici toți banii din lume n-au reușit să-l îndrepte.
Sunt fondatorul companiei de tehnologie TechNova, evaluată la peste un miliard de lei. Din afară, pare că nu-mi lipsește nimic: o vilă uriașă în cartierul Primăverii, mașini scumpe și o avere suficientă pentru mai multe generații. Dar atunci când în suflet rămâne un gol, camerele nesfârșite și cifrele din conturi nu fac decât să-i amplifice ecoul. Numai în ultimele două săptămâni, treizeci și șapte de bone au trecut pragul casei mele.
Unele au plecat plângând, altele au jurat că nu s-ar mai întoarce nici dacă le-aș oferi tot aurul din București. Agențiile de profil ne-au trecut deja familia pe o listă neoficială de cazuri imposibile. Toți ne consideră fără speranță. Și nu pot să le învinovățesc nici pe fete, nici pe mine. Totul pornește de la rana lăsată de moartea Elenei. Nu pare să se vindece; dimpotrivă, se adâncește cu fiecare zi și transformă liniștea din fiecare încăpere într-un țipăt fără glas.
Cândva, casa noastră era plină de râsete, cântece și miros de pâine caldă făcută în bucătărie. Acum miroase a vopsea proaspătă, a jucării distruse și a lacrimi ținute prea mult timp înăuntru. Iar fiicele mele… Doamne, fetițele mele. Mara, cea mai mare, are doisprezece ani și o minte ascuțită cum rar am întâlnit la un copil. Își conduce surorile mai mici de parcă ar fi comandantul unui mic detașament aflat în război cu întreaga lume.
În ziua înmormântării mamei sale, Mara m-a privit drept în ochi și mi-a spus: „Nicio femeie nu-i va lua vreodată locul, tată. Niciuna”. De atunci, orice bonă nouă devine automat dușmanul ei, o intrusă care trebuie alungată din casă. După ea vin gemenele de șase ani, Beatrice și Bianca. Două fetițe care zâmbesc cel mai larg tocmai atunci când pun la cale o nouă năzbâtie. Ascund insecte de plastic în pantofi, ung clanțele cu lipici și îndeasă mâncarea prin sertarele mobilei.
Când pregătesc o farsă, râsul lor îmi sună uneori ca o armură ridicată împotriva durerii pe care încă nu știu să o exprime altfel. Laura, în vârstă de zece ani, duce propria ei luptă. După moartea Elenei, a început să-și smulgă părul cu pumnii. Pe scalp i-au apărut zone fără păr, urme vizibile ale unei neliniști pe care nici cei mai scumpi psihologi nu au reușit să o domolească. Julia, care are nouă ani, suferă de atacuri de panică, mai ales în timpul nopții.
Uneori, în toiul nopții, o aud strigând numele mamei din celălalt capăt al coridorului. Eu rămân nemișcat în fața ușii ei, fără să înțeleg ce ar trebui să fac pentru a-i alina spaima. Sofia, în vârstă de opt ani, a început din nou să ude patul. Nu din lene și nici din neatenție, ci din cauza fricii și a regresului emoțional pe care mintea ei de copil nu-l poate controla încă. Iar mezina este Isabela, o fetiță de trei ani. După moartea mamei, aproape că a încetat să mai vorbească. Din când în când rostește unul sau două cuvinte și mănâncă normal doar atunci când este aproape adormită.
În acea zi stăteam lângă fereastră și priveam cum o altă bonă fugea din casa noastră. Uniforma îi era ruptă, iar părul îi căpătase o nuanță verde, rezultatul unei noi cruzimi puse la cale de gemene. M-au cuprins rușinea și disperarea. Treizeci și șapte de persoane în numai două săptămâni. Treizeci și șapte de femei care, înainte să plece, rostiseră aproape aceleași cuvinte: copiii aceștia nu au nevoie de disciplină. Au nevoie de o mamă. Iar eu nu le puteam aduce mama înapoi.
Asistentul meu personal, Mihai, m-a sunat chiar în timp ce urmăream cu privirea taxiul care se îndepărta.
— Domnule Popescu, nu mai avem nicio agenție la care să apelăm. Ultimele ne-au trecut familia pe lista cazurilor de care nimeni nu vrea să se atingă.
— Așadar, variantele profesioniste s-au terminat, am răspuns obosit.
— Mai există o posibilitate, domnule.
Am fi putut angaja măcar temporar o femeie pentru curățenie, ca să păstreze puțină ordine în casă până găseam o soluție. Am oftat greu. În clipa aceea, chiar și o casă măcar puțin aranjată mi se părea un miracol.
— Faceți-o. Găsiți pe cineva care acceptă să vină aici.
La câțiva kilometri de vila mea, o tânără pe nume Ioana Ionescu s-a trezit la cinci și jumătate dimineața. Avea douăzeci și cinci de ani, însă pe chip i se așezase deja oboseala permanentă a omului care muncește pentru doi și visează pentru zece. Tatăl ei fusese zidar și ieșise de curând la pensie.
Mama Ioanei pregătea și vindea prăjituri făcute în casă. De la optsprezece ani, fata curăța locuințele altora pentru a-și plăti cursurile de seară la psihologie infantilă. În acea dimineață se pregătea să plece spre locul ei obișnuit de muncă, cu trei schimbări de autobuz, când a primit un telefon neașteptat de la agenția cu care colabora din când în când.
— Ioana, avem o solicitare urgentă.
O vilă din Primăverii. Plata este dublă față de tariful obișnuit. Clientul are nevoie de cineva chiar astăzi.
— Dublă? a repetat ea, privind facturile neachitate de pe masă.
— Exact.
— Trimiteți-mi adresa. Ajung în două ore.
Bineînțeles, Ioana nu știa încă faptul că nu se îndrepta doar spre o casă bogată. Urma să pășească într-un conac îmbibat de durere și să întâlnească furia a șase fetițe care, după moartea mamei, declaraseră război întregii lumi.
Două ore mai târziu, taxiul s-a oprit în fața porților înalte din fier forjat ale vilei familiei Popescu.
Ioana a coborât purtând o bluză albă simplă și blugi uzați. Pe umăr avea un rucsac vechi, părul creț îi era prins în grabă într-un coc neglijent, iar ochii ei întunecați cercetau atent împrejurimile. Cel mai important era că în privirea ei nu se vedea nici urmă de teamă.
De la fereastra etajului, șase perechi de ochi o urmăreau.
— Încă o victimă, a spus Mara cu răceală.
Gemenele au chicotit înfundat.
— Să vedem cât rezistă și aceasta.
Când noua angajată a intrat în casă, am întâmpinat-o în biroul meu. Voiam să-i explic imediat ce se întâmpla, însă nu găseam un început potrivit.
— Locuința are nevoie de o curățenie serioasă, am spus în cele din urmă. Iar fetele trec printr-o perioadă foarte dificilă.
— Domnul Mihai mi-a spus că am fost chemată doar pentru curățenie. Nu trebuie să mă ocup de copii.
— Așa este. Nimic mai mult.