— S-a supărat. A spus că sunt sub papucul tău și că am greșit acceptând să mergi singură.
O vreme tăcură amândoi.
Un chelner îi aduse Elenei al doilea pahar de sirop rece.
În zilele rămase, Andrei începu să facă naveta între cele două pensiuni.
Dimineața lua micul dejun cu mama lui și pleca la următoarea excursie „obligatorie”, de unde încerca să se întoarcă înainte de prânz.
După-amiaza apărea lângă bazinul Elenei și ocupa șezlongul vecin.
Seara se întorcea la Mariana pentru cina împreună.
Acolo era certat invariabil că „dispare cu orele și nimeni nu știe pe unde umblă”.
În a cincea zi, Elena și Andrei stăteau lângă bazin după apus.
Aburul se ridica lent deasupra apei calde.
Lumina unui felinar îl colora într-un galben blând.
— Aveam unsprezece ani când tata a plecat de acasă, spuse Andrei dintr-odată, fără să-și întoarcă fața spre ea.
Elena rămase tăcută.
— Mama plângea în bucătărie aproape în fiecare noapte. Încerca să nu facă zgomot, ca să nu o aud. Dar eu auzeam tot. Și, nu știu de ce, am ajuns să cred că, dacă ea plânge, este din vina mea. Că trebuie să fac ceva ca să se oprească.
Își trecu palma peste față.
— Îți dai seama? Timp de treizeci și opt de ani nu i-am spus niciodată „nu”. Nici măcar o dată, Elena.
Ea continuă să-l asculte.
— Am crezut că este doar un bilet în plus, recunoscu el. M-am gândit că o să te superi puțin, apoi o să-ți treacă și totul va reveni la normal.
— Andrei.
Elena se întoarse spre soțul ei.
— Nu-ți cer să alegi între mine și mama ta. Ea este singura ta mamă și niciodată nu am încercat să te îndepărtez de ea. Eu îți cer altceva.
El o privi.
— Vreau să contez și eu. Vreau ca părerea mea să aibă greutate. Când ai cumpărat al treilea bilet, a fost ca și cum eu nici nu existam. Nici în planurile tale, nici în calculele tale. Nici măcar nu te-ai gândit să mă întrebi ce vreau.
Andrei nu răspunse multă vreme.
Apoi spuse încet:
— Șapte luni am tăiat zilele de pe calendarul nostru. Și eu am așteptat concediul acesta.
— Știu, răspunse Elena. Tocmai de aceea mă doare atât de tare.
La întoarcere, merseră cu același tren.
Cu aproximativ o oră înainte de plecare, Andrei se duse la casa de bilete și își schimbă locul.
Acum era în vagonul al nouălea.
Pe bancheta laterală din fața Elenei.
Pentru prima dată în douăzeci de ani, modificase singur planurile familiei, fără să ceară permisiunea nimănui.
Mamei îi spuse abia pe peron.
Mariana rămase în vagonul al treilea.
Pe locul de jos.
Avea un compartiment întreg de ascultători recunoscători cărora le putea povesti pe îndelete despre nora care stricase vacanța întregii familii.
Elena și Andrei aproape că nu vorbiră pe tot drumul.
El dormea.
Ea privea pe fereastră câmpurile ude care se scurgeau încet în urma trenului.
Undeva după Târgu Jiu, Andrei se trezi.
Observă că Elenei îi înțepenise gâtul.
Fără să spună nimic, își scoase geaca, o împături ca pe un rulou și i-o așeză cu grijă sub cap.
Elena nu spuse nimic.
Dar nici nu îndepărtă geaca.
Trecuseră două săptămâni.
Mariana continua să le spună cunoscuților că întreaga vacanță fusese distrusă fără speranță din cauza Elenei.
Nora, susținea ea, se cazase intenționat la altă pensiune și risipise banii familiei fără să se gândească.
Faptul că biletul ei fusese cumpărat fără ca Elena să fie întrebată nu-l mai pomenea niciodată.
Într-o zi, sună Ioana, sora lui Andrei.
Spuse că vrea doar să afle cum fusese călătoria.
O ascultă pe mama lor.
Apoi vorbi și cu Elena.
Pentru prima dată în viață, începu să se îndoiască de versiunea maternă a poveștii.
— Elena, spune-mi sincer: este adevărat că la început trebuia să fiți doar voi doi, iar apoi mama a ajuns în aceeași cameră fără acordul tău?
— Este adevărat.
Ioana tăcu câteva clipe.
— Ei, mama chiar întrece orice măsură…
Din ziua aceea, începu să o sune direct pe Elena.
Nu mai trecea prin Mariana.
După întoarcere, Andrei deveni neobișnuit de tăcut.
Nu mai vorbi despre aniversarea ratată.
Probabil înțelesese, în sfârșit, că o sărbătoare gândită pentru doi ori rămâne doar a celor doi, ori își pierde întregul rost.
La mijlocul lui octombrie, Elena se întoarse acasă după o tură de noapte.
Își scoase geaca în hol.
Intră în bucătărie.
Și observă, fără să se aștepte, un calendar nou pe frigider.
Era exact ca primul.
Avea același scris familiar.
În partea de sus, cu litere mari, scria:
„Băile Herculane”.
Iar dedesubt se afla cifra:
„Mai sunt 337 de zile”.
Elena rămase mult timp în fața frigiderului.
Nici măcar nu-și scoase pantofii.
Apoi luă de pe raft dosarul de carton pe care scria „Băile Herculane”.
Îl deschise.
Înăuntru puse cu grijă fotografia unei camere cu balcon.
De data aceasta era fotografia unei camere noi.
A celei pe care aveau să o aleagă împreună.
După aceea, așeză dosarul la loc.
Nu pe dulapul de sus, unde își ascundea înainte visurile, ca să nu deranjeze pe nimeni.
Îl puse pe un raft obișnuit.
La nivelul mâinii.
Acolo unde să-l poată vedea mereu.
Camera o va rezerva ea.
Va fi pentru două persoane.
Și va avea neapărat balcon.
Exact pentru doi.