Ieși pe balcon și aduse înapoi ghivecele, unul câte unul. Le șterse frunzele, apoi le așeză din nou pe pervazurile unde stătuseră înainte de venirea Elenei.
Camera începea să semene iar cu locuința pe care o cunoștea.
Cu locuința ei.
În cele din urmă, Andreea se așeză pe canapea.
Albumul salvase încă îl ținea aproape.
Îl luă cu grijă în mâini și încercă să curețe de pe copertă petele de ceai și resturile lipite de ea.
Apoi îl deschise.
Întoarse prima pagină.
O fotografie de la începutul școlii.
Încă una.
Ziua ei de naștere, cu cinci lumânări pe tort.
Mai departe, serbarea de la grădiniță.
Andreea trecu cu degetele peste marginile fotografiilor, atent, de parcă ar fi atins ceva fragil și viu.
Și, fără să se aștepte, începu să râdă.
La început, abia se auzea.
Era un râs mic, aproape fără glas.
Apoi deveni mai puternic.
În următoarea clipă, râsul se frânse și se transformă în plâns. Lacrimile îi curgeau pe obraji, însă nu mai erau lacrimile de neputință din lunile trecute.
Erau lacrimi de ușurare.
Andreea plângea și râdea în același timp, ținând albumul vechi strâns la piept.
Pentru prima dată după foarte mult timp, nu trebuia să ceară nimănui voie să fie ea însăși.
Nu trebuia să se strecoare prin camere.
Nu trebuia să-și justifice alegerile.
Nu trebuia să suporte ca altcineva să hotărască ce era important și ce putea fi aruncat.
Își ridică privirea spre sufrageria readusă la forma pe care o iubise.
Era aceeași casă în care trăise înainte.
Și totuși, în clipa aceea, i se părea complet diferită.
Pentru că acum înțelegea ceva ce uitase în toți anii în care cedase puțin câte puțin.
Casa ei îi aparținea din nou.
Numai ei.